Extaz şi agonie!

A venit vara! Foarte mulţi oameni caută prilej de relaxare. Staţiunile de vacanţă, ştrandurile sunt „invadate” cu mult entuziasm de clientela de toate vârstele. Cuprinşi de extazul distracţiei, mulţi uită să citească anunţurile cu instrucţiuni sau semnalizare pericole. Din păcate în inima paradisului pot apărea evenimente dramatice, mari nenorociri. În mod special ne referim la rupurile vertebro-medulare cervicale. Acestea survin la amatorii de senzaţii tari care sar în apă „în cap” de la inaltimi mai mari.

La contactul cu apa victimile suferă fractura de coloana cervicală cu deplasarea fragmentelor si producerea unei dilacerari a maduvei cervicale şi pierd controlul motor al tuturor mebrelor (Fig.1). Fenomenele sunt mult mai complexe. Secţiunea medulară totală determină tulburări extrem de grave cu cât nivelul leziunii este mai înalt. Secţiunea maduvei spinarii superioară segmentului C3 cauzează moartea datorită paraliziei respiratorii. Secţiunile medulare situate sub C5 permit supravieţuirea, însă evoluţia este tragică. Timp de aproximativ 3 săptămâni (faza de şoc medular) pacientul are tetraplegie flască (abolirea mişcărilor voluntare şi reflexelor în toate membrele), îşi pierde reflexele somatice şi vegetative (nu mai răspunde la stimuli, apar dereglări ale funcţiilor organice), sensibilitatea sub nivelul cervical dispare (pacientul nu mai simte nimic), apar tulburări sfincteriene (retenţie de urină şi de materii fecale, incontinenţă urinară prin prea plin), ţesuturile încep să se degradeze prin tulburările trofice (mai ales se produce degradarea musculaturii de pe spate şi fese, care începe să devină vânătă şi să se descompună, aceste „escare” apar din slaba irigare a ţesuturilor). În faza a doua (de automatism medular) reapare activitatea reflexă sublezional (reinstalarea reflexelor vegetative medulare), iar pacientul sau familia lui au deodată speranţe... însă inutile. Simptomatologia se manifestă prin tetraplegie spastică (deficit motor însoţit de contractura muşchilor în toate membrele), pacientul nu mai simte durerea (anestezie) în teritoriul sublezional, este extrem de sensibil la orice atingere în zonele declanşatoare de reflexe somatice (exacerbarea reflexelor osteotendinoase), muşchii stau încordaţi (hipertonie musculară). Practic pacientul este priedut la propriu, viaţa lui se va rezuma la statul în pat şi căruţ, fiind total paralizat.

Foto. Imagine RMN:Ruptură cervicală.

În fiecare an avem astfel de cazuri în clinica de neurochirurgie a Spitalului Bagdasar-Arseni.

Examinarea neurologică standard implică aprecierea a trei parametrii: forţa musculară, sensibilitatea şi reflexele.

Examinarea senzitivă - Scala de gradare pentru sensibilitate tactilă/atingere: 0 - absentă (fără senzaţie la atingere), 1 - modificată (senzaţie parţială sau alterată, inclusiv hiperestezia), 2 - normală (comparativ cu sensibilitatea feţei), NT- netestabilă. -Scala de gradare pentru alte forme de sensibilitate 0 - absentă (senzaţia de atingere poate fi prezentă), 1 - modificată (senzaţie anormală), 2 – normală, NT – netestabilă.

Examinarea forţei musculare: 0- paralizie totală 1 - contracţie vizibilă sau palpabilă, dar ineficientă, 2 – nesatisfăcătoare (amplitudine completă a mişcării cu eliminarea frecării şi gravitaţiei), 3 - satisfăcătoare (amplitudine completă a mişcării împotriva gravitaţiei), 4 - bună (amplitudine completă a mişcării âmpotriva gravitaţiei şi a unei rezistenţe moderate), 5 - Normală (amplitudine completă a mişcării şi forţă musculară în limitele statusului), NT- netestabilă (datorita diverselor cauze: fracturi, dureri, instabilitate etc.).

Gradarea reflexelor: 0 – absente, 1 – diminuate, 2 – normale, 3 - vii, posibil patologic modificate, 4 - foarte vii, evident patologice.

Pentru a descrie starea pacienţilor cu afecţiuni ale măduvei spinării se foloseşte Scala de afectare neurologică ASIA (American Spinal Injury Association) care este vechea scară Frankel modificată (tabelul 1 şi respectiv tabelul 2). Pacienţii cei mai gravi sunt clasificaţi în grupa A.

Tabelul 1. Sistemul de scorare ASIA pentru extremitatea motorie superioară (Greenberg, 2001).

Tabelul 2. Evaluarea gradului afecţiunilor vertebro-medulare (Greenberg, 2001).

Tratamentul este doar parţial şi se rezumă la fixarea vertebrelor, însă partea de ţesut nervos distrus nu se mai poate reface vreodată. Până la momentul actual nu s-a găsit un remediu la această problemă. Încercările de tratare cu celule stem nu au dat rezultatele aşteptate. Cel mult s-a reuşit ca pacientul să aibă o mişacre discretă a extremităţii mâinii. Comparativ cu situaţia de paralizie totală aceasta este un progres, însă nu cu implicaţii semnificative asupra funcţionalităţii şi calităţii vieţii pacientului. Victima devine un element scos din circuitul social, o povară pentru societate, pentru familie şi, mai ales, pentru sine. Cazustica celor care ar dori să se sinucidă este largă.

Într-o zi am avut o vizită a unui domn disperat, cu statut social foarte înalt. Copilul său fusese în Mexic în vacanţă la bine cunoscuta staţiune din Kunlun. A sărit de pe trambulină în apă plin de entuziasm şi s-a trezit într-un coşmar de neînchipuit. Copilul a plonjat greşit, şi-a rupt coloana cervicală şi a devenit un paralizat complet. Nici încercările se tratare în stăinătate nu au oferit şanse suplimentare. După faza de negare, de încercare activă a soluţionării situaţiei, atât pacientul, cât şi familia lui acceptă realitatea extrem de tristă şi cad în depresie. Viaţa lor nu va mai fi niciodată ca înainte. Copilul e devenit o povară pentru familie şi pentru societate.

Celebrul actor Christopher Reeve (25.09.1952 – 10.10.2004), care a interpretat rolul lui Superman, a avut o soartă similară. În 27 mai 1995 a devenit tetraplegic în urmă unui accident (a fost aruncat de pe cal) petrecut la un concurs de echitaţie în Virginia. Toate eforturile medicale şi suţinerea financiară au fost inutile.

Un alt caz destul de recent este al unui fotbalist român (N.) care a fost accindentat (dânsul activând în străinătate). Cu toate eforturile medicinei europene după un an progresele au fost minore şi fără impact în revenirea lui funcţională.

North (1999) menţionează schimbările psihologice şi sociale care apar în afecţiunile grave ale măduvei spinării: - schimbări însemnate ale imaginii corpului, ce cauza traume psihologice semnificative; - durerea continuă, asociată cu depresia; - sinucid – rata printre persoanele cu afecţiuni ale vertebromedulare ar fi mai mare de 4-5 ori decât ratele sinuciderilor în funcţie de vârstă, sex, rasă pentru populaţia generală; - stres în familie – nivelul stresului la partenerii persoanelor bolnave este comparabil cu cele al pacienţilor; - izolare socială – cu efecte nefaste asupra stării emoţionale; - pierderea vieţii profesionale; - tulburări ale somnului, alimentaţiei etc.

Dacă accidentarea este percepută că fiind cauzată de forţe dincolo de controlul individual, pot apărea sentimente de furie şi neajutorare. În schimb, dacă individul consideră că el însuşi a cauzat accidentarea, furia poate fi direcţionată în interior, rezultând în depresie. S-a presupus că autoînvinovăţirea este adaptativă şi conduce în prima fază a tratamentului recuperativ la un mai bun efect. Totuşi, s-a constatat că efectele pe termen lung nu sunt influenţate de faptul că pacienţii se percep ca fiind responsabili pentru accidentarea lor (Brown et al., 1999).

Natura umană are limitele ei, la fel şi medicina actuală. În consecinţă „tratamentul” fundamental este PREVENŢIA.

Cum putem preveni pericolele care pot apărea în activităţile de distracţie? Se pot organiza sesiuni educative în şcoală. În spaţiile de distracţie, în staţiunile de vacanţă sunt necesare acţiuni mai ample de promovare a comportamentului de siguranţă. Fiecare om trebuie să fie conştient în foarte multe activităţi sunt necesare măsuri de securitate.

Publicat in: Viata Medicala, 20.07.2012 Autor: Prof. Dr. Msc A.V. Ciurea

Note subsol:

- Greenberg, M.S. (2001). Handbook of neurosurgery, Thieme Medical Publishers, New York.

- North, N.T. (1999). The psychological effects of spinal cord injury: a review. Spinal Cord, 37, pp. 671-679.

„Wrong side surgery”

În întreaga lume medicală apar probleme de malpraxis. Una dintre cele mai dramatice se referă la operaţia pe partea opusă (genunchi, şold, etc). O astfel de eroare se înregistrează şi chiar în ţările cu medicină de cel mai înalt nivel, care dispun de toate facilităţile, aparatură, personal calificat, etc Cazurile „tratate” pe partea opusă sunt apoi despăgubite, întreg procesul având o derulare complicată prin casele de asigurări.

Astfel de erori costă departamentele zeci sau sute de mii de dolari. Un chirurg din Tampa, Florida, a amputat greşit (februarie 1995) piciorul unui pacient de 52 de ani. Unitatea a plătit 900,000 $ pacientului, iar chirurgul a adăugat 250,000 $. La spitalul Park Nicollet Methodist din Minnesota medicii au scos rinichiul sănătos unui pacient, însă detaliile „rezolvării situaţiei” au rămas protejate prin înţelegerea familiei cu unitatea. La Centrul Medical West Los Angeles VA s-a plătit suma de 200,000 $ unui pacient de 47 de ani căruia i-a fost operat testiculul drept în loc de cel stâng. Chirurgia pe parta opusă se pare că nu e raportată în 20% din cazurile afectate.

Şi în activităţile neurochirurgicale pot apărea probleme etice întrucât acest domeniu abordează patologii foarte complicate: malformaţii ale sistemului nervos, traumatisme craniocerebrale, tumori, patologia vasculară. Toate pot angaja complicaţii, morbiditate neurologică crescută, afectarea calităţii vieţii, alterarea vieţii private, profesionale şi de familie, etc.

Din păcate chiar şi în neurochirurgie există situaţia operaţiilor pe partea opusă (creier, coloană vertebrală). În Statele Unite există raportări oficiale ale acestor erori. New York Times Magazine a raportat într un singur an trei cazuri operate pe partea opusă la Rhode Island Hospital. Un caz avea 82 de ani, iar medicul a conştientizat eroarea înaninte de a scoate voletul osos, deci a închis incizia (incident produs la 23 noiembrie 2007).



Fig 1, a si b - imaginea CT preoperatorie pe care se observa un hematom subdural de emisfer cerebral stang (a) si imaginea CT postoperatorie pe care se observa un volet frontoparietal drept si hematomul subdural stang neinvestigat operator.

Un alt exemplu extrem de grav publicat pe site-ul Lawyers and Settlements. Com este acela al unui copil de 15 ani ce prezenta crize generalizate, la care s-a practicat rezectia lobului temporal opus celui cu leziunea epileptogena. In urma acestei operatii copilul a fost grav invalidat, nemaifiind capabil sa traiasca nesupravegheat. Dauna pe care spitalul a trebuit sa o plateasca de pe urma acestei erori medicale a fost de 20 milioane de dolari.

În SUA sunt raportate 1,300 operaţii neurochirurgicale pe partea opusă per an (2009) incluzând copii, pacienţi cu crize epileptice, la care s-au efectuat rezecţii greşite de lob temporal, cauzând daune ireparabile, mergând până la determinarea unei incapacităţi de autoîngrijire. Penalizările şi „despăgubirile” de ridică la milioane de dolari.

Factorii care contribuie la apariţia acestor erori sunt următorii: stabilirea incorectă a părţii în care se află procesul patologic la nivelul departamentului de imagistică, diviziunea excesivă a muncii între specialiştii care evaluează şi cei care fac intervenţie chirurgicală, insuficienta comunicare între membrii echipei operatorii asociată cu graba, neinformarea neurochirurgului privind cazul ce urmează a fi operat, la începerea operaţiei primele repere au fost aşezate greşit, nesesizarea de către membrii echipei operatorii (medicul rezident, asistentul) a erorii, lipsa protocolului de verificare repetată a datelor medicale, atât în clinică cât şi la blocul operator, caracterul uneori incomplet, dezordonat al documentaţiei medicale, neimplicarea pacientului în cunoaşterea aspectelor diagnostice şi neantrenarea lui în consimţământul informat, mai mult, în sala de operaţie pacientul nu este întrebat înainte de a fi adormit care este partea pe care urmează să fie operat. Aceste erori nu sunt întotdeauna făcute publice de către personalul medical din motive evidente.

Greşeala este o parte inerentă a comportamentului uman şi va fi potenţial întotdeauna prezentă. Câţiva factori pot duce la creşterea frecvenţei erorilor umane în chirurgie. Unul dintre aceştia este oboseala, factor des întâlnit în rândul chirurgilor. Distragerea atenţiei şi prezenţa altor responsabilităţi urgente în tratarea unor pacienţi pot interveni simultan în producerea erorilor chirurgicale, de asemenea, alt factor important fiind lipsa unei comunicări adecvate în sala de operaţie.

Se pot folosi şi sisteme tehnologice avansate pentru a preveni operaţiile pe partea opusă. În neurochirurghie, dacă fiecare craniotomie s-ar realiza cu ajutorul unui sistem de navigare chirurgicală conectat la imaginea craniană curentă sau cu ajutorul unei unităţi de imagerie intraoperativă bazată pe rezonanţă magnetică, cranioctomia pe partea greşită ar scădea considerabil sau ar dispărea complet. Aceste sisteme chirurgicale auxiliare sunt prezente în majoritatea unităţilor moderne de neurochirurgie, dar deseori nu sunt disponibilie decât câteva ore, astfel acestea pot să nu fie de maximă eficienţă în prevenirea erorilor chirurgicale de acest tip.

S-au creat protocoale şi articole de lege pentru a combate operaţiile pe partea opusă. De exemplu, în Canada se propune un protocol ce se impune a fi respectat. Iată câteva elemente ale protocolului: pacientul este dus în sala de operaţie şi în stare trează se verifică numele, diagnosticul, rezultatele analizelor, neuroimageria, se verifică procedura care ar urma aplicată, se marchează în avans partea operaţiei, se ia un „timp liber” în care se verifică iar identitatea pacientului, analizele şi partea leziunii în echipa operatorie, iar pacientul semnează că a fost informat. După ce pacientul este adormit se verifică, iar datele medicale, după operaţie se reevaluează partea şi rezultatele, se face un protocol final cu precizări amănunţite.

Pentru a preveni erorile este indicat ca medicul să discute înainte de operaţie cu familia pacientului asupra problemelor acestuia de sănătate, este indicată revederea dosarului medical al pacientului şi însemnarea părţii corporale ce urmează a fi operată. Acestă însemnare trebuie să fie făcută în urma unei discuţii între cadrele medicale asupra părţii ce urmează a fi operată. Anestezistul şi asistenţii medicali pot fi cei ce iniţiază comunicarea cu medicul chirurg în sala de operaţie înainte ca pacientul să fie operat.

În multe aplicaţii neurochirurgicale, mai ales în raport cu procedurile funcţionale, se constituie comitetele multidisciplinare, care se adună regulat pentru a discuta candidatura pacienţilor pentru stimularea profundă a creierului (Deep Brain Stimulation - DBS). Dezbaterile cu privire la fiecare dintre pacienţi ţin cont de argumente ştiinţifice şi practice (valoarea deciziilor). Conflictele de opinie oferă oportunitatea unei abordări grijulii, etice, centrate pe rezultate.

Remediile pentru a evita apariţia unor probleme de malpraxis ce ţin de chirurgia pe partea opusă solicită responsabilitatea echipei medicale, respectarea tuturor timpilor acţiunilor diagnostice şi terapeutice, implicarea pacientului în consimţământul informat, redactarea completă, amănunţită a documentaţiei medicale, verificarea datelor diagnostice şi a rezultatelor operatorii, comunicarea intensă în raport cu cazul în întreaga echipă de intervenţie. Nu în ultimul rând trebuie reîmprospătată atitudinea personalului medical în acord cu principiile de bază ale jurământului hipocratic.

Adiţional indicăm următoarele atitudini:
- informarea completă despre simptome – să intervii când ştii sigur despre ce este vorba. O cugetare medicală afirmă că “este imposibil să faci o persoană asimptomatică să se simtă bine”. Corolarul valabil implicit afirmă că este „dacă intervii, sigur vei face persoana să se simtă mai rău”. Cu alte cuvinte, „dacă nu ai clar ce ar trebui operat, nu interveni” (ps: cate hernii de disc minim simptomatice sunt operate, fara indicatie corecta?)

- examinarea clinică amănunţită: „ai încredere în corpul pacientului, când nu poţi avea încredere în ambiguităţile intestigaţiilor”,

- implicarea responsabilă empatică: „în ziua în care începem să tratăm pacientul diferit de cum ne-am trata pe noi, creăm o barieră între ei şi noi şi, ne place sau nu, devenim vulnerabili în a comite erori”. Aldous Huxley (1894-1963) considera că ar fi indicat să să considerăm că pacientul suntem chiar noi înşine, că uneori e indicat să ne punem în rolul celui care suferă.

- promovarea culturii profesionalismului în rândul tinerilor, dar şi seniorilor: Sir William Osler (1849-1919) sublinia trei calităţi ale unui “maestru”: Cunoaştere, Entuziasm, şi Modestie. De aici decurge idea că “un chirurg, într-un fel sau altul, este, trebuie să fie întotdeauna un professor pentru alţii”.

Considerăm că cel mai bun exemplu de practică pentru a înţelege profund diagnosticul şi tratamentul unui pacient poate fi metaforizat cu celebra operă a lui Brâncuşi, „Masa Tăcerii”.



Figura 1. Masa Tăcerii – abordare în lumea medicală.


Această construcţie este edificatoare pentru maniera în care trebuie organizată activitatea: pacientul este amplasat în mijlocul grupului de medici adunaţi în echipa multidisciplinară, având o aşezare echidistantă. Medicii se implică profesionist, converg către un singur obiectiv, care este sănătatea pacientului. Ei nu se implică în dispute personale („tăcerea”), nu lansează orgolii, ei concep pacientul ca o responsabiltate împărtăşită (pacientul este al tuturor şi nu numai al unui medic, el este un om aflat în impas, un membru al unei familii care îl aşteaptă acasă). Această practică ar diminua, chiar anula, factorii care conduc la erori medicale, conducând la dispariţia conceptului de „chirurgie pe partea opusă”.


Prof. Dr. Msc. A. V. Ciurea

Psiholog Eugen Avram

Dr. Andrei Giovani

Clinica 1 Neurochirurgie
Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar-Arseni

Ruj Rosu

Numele meu nu conteaza. Am 33 ani.

Sunt momente in viata, cand ni se pare ca am pierdut totul. Sunt de momente in care, coplesiti de o durere in egala masura viscerala si sufleteasca, simtim ca soarele nu mai rasare pentru noi. Suferinta noastra sufleteasca este atat de mare, incat incet-incet ne macina si trupul.

In septembrie 2009 am aflat cu stupoare intr-o zi frumoasa cu soare ca am o tumoare pe creier. Sunt femeie. Prin definitie cea mai predispusa fiinta din univers de a se imbolnavi de depresie. La mine nu s-a intamplat asa. Nu sunt slaba de inger si dependenta de optimismul altora, ci sunt numai soare, zambet si gropite de obicei. Mi-am pus intrebarea : De ce tocmai mie??? Mi-am zis : asta e. Am luat-o ca atare. Nu am plans, nu m-am deprimat si nici nu ii suportam pe cei din jurul meu sa imi arate compatimire.

Conform “Buletinului de examen histopatologic” emis de Spitatul Bagdazar am fost diagnosticata cu “ astrocitom difuz infiltrativ de tip fibrilar – localizare T cerebral fronto-parietala stg.” Cu alte cuvinte tumoare pe creier. Neoperabila fara mari riscuri.

Intre 28.10.2009 si 09.12.2009 la Institutul Oncologic Bucuresti am efectuat radioterapie 30 de sedinte. Cu o toleranta foarte buna la toate tratamentele, pastilele si tot ce am mai bagat in mine. Atata doar ca, de la 57 kg am ajuns in 4 luni la 127 kg. Acum dupa aproape 1 an si jumatate am reusit sa slabesc fara dieta, doar prin putin sport 63 kg.

Ma uitam la televizor zilele trecute la un film, total chick-flick. Cu cutia de servetele langa mine, bineinteles! Ruj rosu pentru zile negre. Pe Diva. Trebuie sa il vezi! Iar cutia de servetele era pentru ca eram racita, nu pentru altceva.

In doua vorbe: eroina filmului, o femeie frumoasa, tenace, cu o cariera de succes descopera ca are cancer de san. La 28 de ani. Lumea ei este intoarsa cu fundul in sus, tot ceea ce parea important cu o zi inainte a devenit irelevant si singura intrebare care ii amortea mintea era: O sa supravietuiesc?

Eroina mea isi descopera in dus doi noduli la sanul drept. Gilly trece prin situatii limita, dar cel mai important lucru pentru ea este ca in situatii importante sa poarte ruj rosu care ii da curaj. Il poarta in sala de operatie unde i se face mastectomie, cand isi tatueaza pe san o inima si doua aripi de ingeri, in fata camerelor de fotografiat cand accepta sa pozeze cu sanii goi pentru a atrage atentia asupra pericolului cancerului de san, la prima sesiunea de chimioterapie, in sala de nasteri, 2 ani mai tarziu.

La fel ca si mine. Cand am descoperit tumoarea eram data cu ruj rosu. Cat am stat in spital ( pe care l-am denumit “Strada sperantei” ) in operatie, dupa operatie, radioterapie etc... am fost data cu ruj rosu. Prima intrebare pe care am pus-o cind m-am trezit din anestezie a fost : "Mai am ruj ?". Nu m-a interesat daca sunt bine, pot sa ma mai misc sau nu, cum a decurs. NU. Pe mine ma preocupa daca mai am ruj rosu . La Spitalul Bagdazar Profesorul Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Felix Brehar, restul echipei de medici si asistente ( carora le multumesc din inima ) nu ma cunosc dupa nume. Toti ma stiu de " Fata cu ruj rosu ". Doar Madalina, domnisoara blonda si frumoasa cu ochi albastri, asistenta Profesorului Ciurea stie. Ca de … suntem prietene pe Facebook.

Mi-am facut biopsia joi. Ar fi trebuit sa stau in spital cel putin o saptamana. M-am rugat de Dl. Profesor si de Dr. Brehar sa ma lase sa plec acasa in weekend cu promisiunea ca voi sta cumintica. Si la cea mai mica ameteala sau durere de cap, ma voi intoarce.

Aiurea. Urma un weekend minunat programat dinainte, iar weekend-ului o saptamana excelenta. Nu puteam sa ratez distractia cu prietenii. Sambata noapte eram in club. Am stat pana la 6 dimineata. Asa operata, pansata, cheala si cu ruj rosu. Si m-am distrat de minune.

Luni, m-am intors la “Strada sperantei” la control. Dl. Profesor si Dl. Doctor Brehar m-au intrebat cum m-am simtit in weekend. Cand le-am spus ca am fost in club sambata noapte, mi-au zis ca nu sunt sanatoasa. Era clar. Exista o explicatie. Am o problema la cap. Oricum sunt un pacient atipic.

Acum dupa 1 an si jumatate , cu minus 63 kg si rujul rosu pe buze m-am reintors la serviciu. Multumesc si colegilor si prietenilor mei pentru tot suportul pe care mi l-au acordat. Si sunt convinsa ca asa va fi si de acum inainte.

Te rog din suflet sa te gandesti bine la tine si la binele tau cand te intalnesti in metrou, in autobuz, in trafic, la birou, acasa cu cate o frumusete de depresie. Daca e temporara, consider-o ca pe un rau necesar. Vei vedea fericirea in lucruri mai marunte decat ti le imaginezi tu. Daca este prelungita, evit-o cum stii tu mai bine! E un rau care face mult rau. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta!

Morala povestii mele e simpla: fii atenta la corpul tau, fii in permanent contact cu tine insati. Si, nu uita, ai mereu langa tine pe cineva care te iubeste! Eu sunt foarte norocoasa, am chiar mai multi!

Noteaza-ti toate gandurile negative si modifica-le in ganduri pozitive, constructive.

Reputatul Prof. univ. dr. Alexandru Vladimir Ciurea trage un semnal de alarmă: Au „explodat” tumorile canceroase cerebrale la copii

În ultimii ani, s-a înregistrat – atât pe plan mondial, cât şi în România - o creştere impresionantă a tumorilor canceroase cerebrale şi intracraniene. Prof. univ. dr. Alexandru Vladimir Ciurea, secţia I Neurochirurgie al Spitalului Clinic de Urgenţă „Bagdasar -Arseni”, a acceptat să vorbească, în exclusivitate pentru ziarul „Naţional”, despre maladia la copii, oferind totodată sfaturi preţioase tinerelor mame.

Numărul cazurilor de tumori a crescut de peste cinci ori în ultimii 10 ani. Specific României este că acestea sunt extrem de agresive, iar o „explozie” a lor s-a întregistrat în special la copiii cu vârste până în 16 ani. „Izbucnirea tumorilor maligne a apărut pentru că s-a modificat extraordinar structura mediului în care trăim. Numărul de e-uri din mâncare a crescut foarte mult, iar starea de stres a părinților se transmite la copil”, a explicat Prof. Ciurea, pentru „Naţional”. De asemenea, domnia sa a menţionat că la bebeluşi apar şi tumori de natură embrionară, prin modificările genetice care se produc în celulă și afectează țesutul tânăr, adică țesutul nervos. Acestea au o denumire specială PNET (primitive neuro ectodermal tumors), apar odată cu nașterea şi se dezvoltă exploziv, cuprinzând jumătate din creier.

„Semnele” apariţiei tumorilor cerebrale şi intracraniene

Cele mai grave tumori, și care au o evoluţie explozivă, s-au înregistrat la copiii între 0 și 3 ani. Prof. Ciurea subliniază faptul că tumorile sunt mari, diagnosticul se pune târziu, iar afectarea cerebrală este majoră. Semnalele de alarmă pentru părinţi sunt iritabilitatea micuţului, somnolență, convulsii, modificarea privirii, bombarea frontanelei şi vărsături. Vârsta de peste 3 ani aduce fenomene şi mai complicate: crize de epilepsie, o parte a corpului este mai slabă, modificarea intelectuală a pacientului. Copilul şcolar va avea aceeaşi evoluţie ca un adult, respectiv o parte a corpului va fi în mod clar mai slabă, şi creşterea crizelor de epilepsie, datorate iritaţiei pe care o produce tumora cerebrală în interiorul creierului.

Sfaturi preţioase pentru mămici

Prof. Ciurea îi sfătuieşte pe viitorii părinţi ca, înainte de a porni o sarcină, să facă un „sfat genetic”. Cu ajutorul acestei analize genetice se va elimina orice suspiciune a unei modificări la nivel cromozomial, care poate imprima o boală asupra țesutului nervos al viitorului bebeluș. O viitoare mămică trebuie să ducă o viață cât mai cumpătată și cât mai puțin expusă la noxele toxice. Acestea trebuie să elimine statul seara prea târziu, fumatul, băuturile alcoolice, telefonia mobilă, suprasolicitarea fizică, supraexpunerea la razele solare.