Buna ziua ma numesc Rida Gheorghe locuiesc in Constanta si as dori sa va inpartasesc cosmarului trait de mine in ultimele trei saptamani datorita sistemului medical si incompetentei medicilor din tara noastra
In ziua de Vineri 10 iunie, fiul meu in varsta de 12 ani se plimba cu skate-ul pe strada fara casca de protectie si a cazut lovindu-se cu capul de asfalt pierzandu-si cunostinta Am chemat salvarea si a fost transportat de urgenta la Spitalul Mare din Constanta.Cei de la spital l-au luat,i-au facut analizele respective cele de sange si C.T.cranian,diagnosticul fiind acela de traumatism cranio-cerebral acut inchis(fractura craniana fara deplasare parietala stanga,dreapta cu hematom extradural) si l-au internat la terapie intensiva.Am vorbit cu Doctorul chirurg Ovidiu Carp acesta explicandu-mi ca aceste doua zile sunt critice pentru sanatatea/viata lui . In ziua urmatoare I s-a refacut C.T.-ul cranian si ni s-a comunicat ca hematomul a scazut si l-au mutat intr-un salon, in care a mai stat inca 10 zile .In tot acest timp nu i-au mai administrat absolut nimic medicamentos . Si ca trebuie sa asteptam cele 10 zile pentru ca apoi sa-i refaca C.T.-ul si abia dupa aceea va vedea ce e de facut: operatie sau tratament medicamentos.La o saptamana si trei zile de la accident respectiv Marti dimineata i-au refacut C.T.-ul iar in jurul orei 19 Domnul Chirurg a venit in salon pentru a ne comunica ca hematomul s-a marit si ca II DAM O GAURA IN CAP MAINE?”, aceasta exprimare fiind facuta de fata cu fiul meu care s-a speriat si a inceput sa planga, la fel si sotia………In acel moment ne-am hotarat ca nu are nici un rost sa mai stam acolo si chiar mai mult, ca orice intarziere poate fi fatala pentru fiul nostru . L-am externat la cerere, sub semnatura, lucru care l-a suparat foarte tare pe doctor si a inceput sa tipe la noi ca oriunde am merge inclusiv in strainatate “ tot o gaura in cap o sa ii faca” .Dupa ce l-am externat am avut norcul ca printr-o prietena de familie sa ajungem la Domnul Profesor Doctor Ciurea la Spitalul Bagdasar-Arseni. Miercuri dimineata am ajuns la dansul care a ramas uimit de cele intamplate si joi dimineata l-au operat de urgenta pe fiul meu.Operatia a durat cca doua ore si a fost un success total iar fiul meu se simte excelent la o saptamana dupa operatie, fara nici un fel de sechele. Vrem sa ii multumim si pe aceasta cale, atat eu cat si intreaga mea familie, acestui minunat om care ne-a redat fericirea de al avea langa noi pe fiul nostru, perfect sanatos si normal.
Va multumim din suflet Domnule Profesor ca existati si multumim lui Dumnezeu ca inca mai sunt oameni ca Dumneavoastra in acest Sistem Medical Romanesc care incet, incet tinde sa dispara.
joi, 13 octombrie 2011
miercuri, 12 octombrie 2011
Pacientii Multumesc - Necula Ileana
Ma numesc Necula Ileana. Timp de foarte multi ani am avut dureri de cap insuportabile. Totul a culminat in luna iulie 2011, cand am avut un atac cerebral. In acele momente nu mai eram sigura de ce se va intampla cu viata mea. Durerile erau din ce in ce mai mari. Nu stiam unde sa apuc. Din informatiile pe care le-am avut de la prieteni, am considerat ca este un om care ma poate ajuta si care a ajutat foarte multi oameni. Asa am ajuns in cabinetul profesorului A.V. Ciurea. Am fost convinsa ca imi va putea rezolva aceste probleme destul de dificile. Dupa ce am facut toate investigatiile, mi s-a descoperit anevrism artera comunicanta anterioara. Atunci mi-am dat seama ca nu aveam decat doua alternative: sa raman in starea in care ma aflam si sa-mi asum riscurile (sa se repete acest incident cerebral) sau sa fiu operata si sa devin din nou un om normal, care sa poata duce o viata normala. Asa ca m-am decis sa ma operez. La spitalul Bagdasar-Arseni am fost operata de catre Profesorul Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Felix Breha si restul echipei de medici si asistente. Am o luna si jumatate de cand am fost operata si deja am inceput sa am o viata noua. Starea mea de dupa operatie este foarte buna si nu am ramas cu nici un fel de sechele post-operator. Deja acum am sperante si ganduri la o viata noua. Recuperarea decurge foarte bine si sunt convinsa ca aceasta echipa de medici a facut o minune pentru mine. Multumesc lui Dumnezeu pentru ca m-a indrumat catre acesti oameni care fara nici o conditie mi-au redat sanatatea. Cuvintele sunt prea putine ca sa-mi pot exprima bucuria pe care o traiesc, alaturi de familia mea. Doresc sa multumesc pe aceasta cale intregului colectiv de la Spitalul Bagdasar-Arseni, care a facut posibila insanatosirea mea. Multumesc in mod special Prof. A.V. Ciurea si Dr. Felix Breha, care au condus investigatiile dar si interventia chirurgicala. Multumesc din suflet!
In incheiere, sunt convinsa ca in lumea aceasta sunt putini oameni ca ei, cand conditiile sunt atat de dificile pentru toti, ei au ales sa mearga pe un drum drept si sa ajute oameni de rand ca si mine. Inca o data mii de multumiri!
Necula Ileana
In incheiere, sunt convinsa ca in lumea aceasta sunt putini oameni ca ei, cand conditiile sunt atat de dificile pentru toti, ei au ales sa mearga pe un drum drept si sa ajute oameni de rand ca si mine. Inca o data mii de multumiri!
Necula Ileana
joi, 30 iunie 2011
...acolo unde se fac minuni!
Am ajuns acolo unde trebuia....acolo unde se fac minuni!
Dupa un blocaj general....dupa o panica de nedescris...dupa mai bine de 24 de ore de asteptare intr-un spital judetean unde am avut norocul sa fim ingrijiti cu mare atentie (mai putin de un medic neurolog, neexistent in acel spital sa ne descifreze CT-ul) dar bine monitorizati de ceilalti...dupa aproape 24 de ore in coma.... am ajuns exact acolo unde trebuia: in grija domnului Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, de la Spitalul Clinic de Urgenta "Bagdasar-Arseni".
Pacient in varsta de 37 ani, atletic, stare generala foarte buna (in fiecare an face analize amanuntite prin natura meseriei) cu diagnostic clar: accident vascular cerebral ischemic talamic bilateral. Al doilea. Primul AVC (cerebelos stang) s-a produs in urma cu ceva timp, dar nu au fost semne foarte clare care sa ne determine sa mergem la medic. Poate... daca stiam de el...dar asta este doar presupunere.
Certitudine este faptul ca la acest Spital (Bagdasar-Arseni) am descoperit ca exista OAMENI in tara noastra, in spitatele noastre, carora chiar le pasa de viata altor oameni pe care nu i-au vazut niciodata. Si fac tot ce depinde de ei sa salveze viata unor alti oameni...Profesionistii sănătăţii!
In momentul cand am hotarat plecarea de la spitalul judetean, dupa ce sotul meu si-a revenit din coma si a putut fi transportat, inima mea s-a rupt in doua: o parte a plecat spre capitala, cu incredere oarba ca o sa reusesc sa ma intorc la cealalta jumatate, la copii mei iubiti, nu cu mana goala ci cu tatal lor viu, intreg si refacut in totalitate.
Am avut marele noroc sa fim indeaproape supravegheati de domnul Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea. Spun "sa fim", pentru ca in cele 3 saptamani petrecute in acest Spital nu doar sotul meu a beneficiat de profesionalismul domnului profesor si a cadrelor medicale ci si noi, rudele, am fost informati, sustinuti si incurajati in permanenta de personalul care s-a ocupat de starea sotului meu si chiar de domnul profesor personal.
Nu exista pe lume atatea multumiri cate sa aducem tuturor celor care ne-au fost alaturi: familie, prieteni, colegi si nu in ultimul rand personalului medical din cadrul spitalului (nu i-as putea numi pe toti....) dar sper ca toate cate le transmitem vor fi primite cu drag, asa cum am fost ajutati sa trecem peste aceste momente.
In fata lui Dumnezeu toti oamenii sunt egali si niciodata nu crezi ca acel CEVA ti se poate intampla tie...
Datorita unor profesionisti care stiu ce înseamna sa raspunda pentru viata altuia, astazi pot scrie aici ca se intampla si minuni in ziua de azi, minuni care ne dau o noua viata, minuni infaptuite cu ajutorul bunului Dumnezeu.
Minunea intamplata sotului meu: acum este din nou un om normal intr-un timp relativ scurt si minunea intamplata mie e ca am reusit sa-mi tin promisiunea facuta copiilor mei si anume: sa ma intorc la ei nu singura, ci cu un tata la fel de iubitor si plin de viata ...asa cum il stiu ei!
Va iubesc pe toti si va multumesc din inima...
Angela Rapiteanu
Dupa un blocaj general....dupa o panica de nedescris...dupa mai bine de 24 de ore de asteptare intr-un spital judetean unde am avut norocul sa fim ingrijiti cu mare atentie (mai putin de un medic neurolog, neexistent in acel spital sa ne descifreze CT-ul) dar bine monitorizati de ceilalti...dupa aproape 24 de ore in coma.... am ajuns exact acolo unde trebuia: in grija domnului Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, de la Spitalul Clinic de Urgenta "Bagdasar-Arseni".
Pacient in varsta de 37 ani, atletic, stare generala foarte buna (in fiecare an face analize amanuntite prin natura meseriei) cu diagnostic clar: accident vascular cerebral ischemic talamic bilateral. Al doilea. Primul AVC (cerebelos stang) s-a produs in urma cu ceva timp, dar nu au fost semne foarte clare care sa ne determine sa mergem la medic. Poate... daca stiam de el...dar asta este doar presupunere.
Certitudine este faptul ca la acest Spital (Bagdasar-Arseni) am descoperit ca exista OAMENI in tara noastra, in spitatele noastre, carora chiar le pasa de viata altor oameni pe care nu i-au vazut niciodata. Si fac tot ce depinde de ei sa salveze viata unor alti oameni...Profesionistii sănătăţii!
In momentul cand am hotarat plecarea de la spitalul judetean, dupa ce sotul meu si-a revenit din coma si a putut fi transportat, inima mea s-a rupt in doua: o parte a plecat spre capitala, cu incredere oarba ca o sa reusesc sa ma intorc la cealalta jumatate, la copii mei iubiti, nu cu mana goala ci cu tatal lor viu, intreg si refacut in totalitate.
Am avut marele noroc sa fim indeaproape supravegheati de domnul Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea. Spun "sa fim", pentru ca in cele 3 saptamani petrecute in acest Spital nu doar sotul meu a beneficiat de profesionalismul domnului profesor si a cadrelor medicale ci si noi, rudele, am fost informati, sustinuti si incurajati in permanenta de personalul care s-a ocupat de starea sotului meu si chiar de domnul profesor personal.
Nu exista pe lume atatea multumiri cate sa aducem tuturor celor care ne-au fost alaturi: familie, prieteni, colegi si nu in ultimul rand personalului medical din cadrul spitalului (nu i-as putea numi pe toti....) dar sper ca toate cate le transmitem vor fi primite cu drag, asa cum am fost ajutati sa trecem peste aceste momente.
In fata lui Dumnezeu toti oamenii sunt egali si niciodata nu crezi ca acel CEVA ti se poate intampla tie...
Datorita unor profesionisti care stiu ce înseamna sa raspunda pentru viata altuia, astazi pot scrie aici ca se intampla si minuni in ziua de azi, minuni care ne dau o noua viata, minuni infaptuite cu ajutorul bunului Dumnezeu.
Minunea intamplata sotului meu: acum este din nou un om normal intr-un timp relativ scurt si minunea intamplata mie e ca am reusit sa-mi tin promisiunea facuta copiilor mei si anume: sa ma intorc la ei nu singura, ci cu un tata la fel de iubitor si plin de viata ...asa cum il stiu ei!
Va iubesc pe toti si va multumesc din inima...
Angela Rapiteanu
marți, 24 mai 2011
Pacientii Multumesc: Marioara Cotet
"Sansa la o noua viata!"
Totul a inceput intr-o zi de duminica, cand mama intr-un moment linistit si relaxat a simtit ca pamantul ii fuge de sub picioare, ca o durere insuportabila de cap si cu pierderi de vedere avea sa transforme in cosmar perioada imediat urmatoare. Cu eforturi mari, a sunat la salvare si dupa un control rapid i s-a pus un diagnostic ce nu avea nicio legatura cu starea ei.
A trecut o saptamana si speram sa nu fi fost decat o alarma falsa si totul
avea sa revina la normal. Nu a fost asa iar starea ei era din ce in ce mai
grava, fara sa mai poate sa-si controleze actiunile si sa mai vorbeasca clar si coerent am decis ca trebuie dusa de urgenta la Bucuresti. Primavara ne-a gasit la un spital renumit din capitala, unde a fost supusa unor investigatii si mediciii au hotarat ca este cazul de internare. Inca nu stiam nimic ce se intampla, dar asteptam cu sufletul la gura rezultatul computerului tomograf si a angiografiei.
Si a sosit, iar diagnosticul a fost anevrism de artera comunicanta anterioara. Era nevoie de interventie chirurgicala. Doctorii mi-au dat sa semnez o hartie cu riscurile operatiei, dar nu mi-au spus nimic mai mult de ceea ce implica aceasta operatie, care sunt sansele, nu au raspuns la nicio intrebare de a mea astepand sa luam noi, familia, decizia de a fi operata.
Atunci am stiu ca mai am nevoie de o parere de la un specialist pentru ca nu eram eu in masura sa decid soarta mamei mele. Singura recomandare, ca fiind cel mai bun specialist in domeniu, a fost Dl. Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, de la Spitalul Clinic de Urgenta "Bagdasar-Arseni".
In data de 3 martie am ajuns imediat la cabinetul dansului, unde mi-a explicat cat de grava era situatia mamei si ca trebuia operata imediat.
In data de 8 Martie 2011 a avut loc interventia chirurgicala care a durat aproximativ 2 ore, mama fiind mutata apoi pe sectia de Reanimare a spitalului iar
a doua zi transferata pe sectia de Neurochirurgie 1 sub atenta supraveghere
a Dl. Profesor Alexandru Vlad Ciurea si a Dl. Dr. Felix Brehar.
Minunea s-a produs, Starea de sanatate a mamei a evoluat in sens pozitiv, reusind sa isi revina foarte repede, iar dupa 2 saptamani sa fie externata si sa plece acasa pe picioarele ei.
A urmat perioada de recuperare acasa si in acest moment starea mamei este foarte buna din toate punctele de vedere.
In fiecare zi, nu uita sa spuna ca a fost o minune, ca a avut a doua sansa
la viata si sa-i multumeasca Dl. Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea pentru
ca a i-a redat viata!
Domnule Profesor, Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va dea puterea de munca sa puteti sa oferiti o noua sansa la viata tuturor pacientilor dvs.
Cu respect deosebit
Fam. Marioarei Cotet
Totul a inceput intr-o zi de duminica, cand mama intr-un moment linistit si relaxat a simtit ca pamantul ii fuge de sub picioare, ca o durere insuportabila de cap si cu pierderi de vedere avea sa transforme in cosmar perioada imediat urmatoare. Cu eforturi mari, a sunat la salvare si dupa un control rapid i s-a pus un diagnostic ce nu avea nicio legatura cu starea ei.
A trecut o saptamana si speram sa nu fi fost decat o alarma falsa si totul
avea sa revina la normal. Nu a fost asa iar starea ei era din ce in ce mai
grava, fara sa mai poate sa-si controleze actiunile si sa mai vorbeasca clar si coerent am decis ca trebuie dusa de urgenta la Bucuresti. Primavara ne-a gasit la un spital renumit din capitala, unde a fost supusa unor investigatii si mediciii au hotarat ca este cazul de internare. Inca nu stiam nimic ce se intampla, dar asteptam cu sufletul la gura rezultatul computerului tomograf si a angiografiei.
Si a sosit, iar diagnosticul a fost anevrism de artera comunicanta anterioara. Era nevoie de interventie chirurgicala. Doctorii mi-au dat sa semnez o hartie cu riscurile operatiei, dar nu mi-au spus nimic mai mult de ceea ce implica aceasta operatie, care sunt sansele, nu au raspuns la nicio intrebare de a mea astepand sa luam noi, familia, decizia de a fi operata.
Atunci am stiu ca mai am nevoie de o parere de la un specialist pentru ca nu eram eu in masura sa decid soarta mamei mele. Singura recomandare, ca fiind cel mai bun specialist in domeniu, a fost Dl. Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, de la Spitalul Clinic de Urgenta "Bagdasar-Arseni".
In data de 3 martie am ajuns imediat la cabinetul dansului, unde mi-a explicat cat de grava era situatia mamei si ca trebuia operata imediat.
In data de 8 Martie 2011 a avut loc interventia chirurgicala care a durat aproximativ 2 ore, mama fiind mutata apoi pe sectia de Reanimare a spitalului iar
a doua zi transferata pe sectia de Neurochirurgie 1 sub atenta supraveghere
a Dl. Profesor Alexandru Vlad Ciurea si a Dl. Dr. Felix Brehar.
Minunea s-a produs, Starea de sanatate a mamei a evoluat in sens pozitiv, reusind sa isi revina foarte repede, iar dupa 2 saptamani sa fie externata si sa plece acasa pe picioarele ei.
A urmat perioada de recuperare acasa si in acest moment starea mamei este foarte buna din toate punctele de vedere.
In fiecare zi, nu uita sa spuna ca a fost o minune, ca a avut a doua sansa
la viata si sa-i multumeasca Dl. Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea pentru
ca a i-a redat viata!
Domnule Profesor, Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va dea puterea de munca sa puteti sa oferiti o noua sansa la viata tuturor pacientilor dvs.
Cu respect deosebit
Fam. Marioarei Cotet
vineri, 15 aprilie 2011
Ruj Rosu
Numele meu nu conteaza. Am 33 ani.
Sunt momente in viata, cand ni se pare ca am pierdut totul. Sunt de momente in care, coplesiti de o durere in egala masura viscerala si sufleteasca, simtim ca soarele nu mai rasare pentru noi. Suferinta noastra sufleteasca este atat de mare, incat incet-incet ne macina si trupul.
In septembrie 2009 am aflat cu stupoare intr-o zi frumoasa cu soare ca am o tumoare pe creier. Sunt femeie. Prin definitie cea mai predispusa fiinta din univers de a se imbolnavi de depresie. La mine nu s-a intamplat asa. Nu sunt slaba de inger si dependenta de optimismul altora, ci sunt numai soare, zambet si gropite de obicei. Mi-am pus intrebarea : De ce tocmai mie??? Mi-am zis : asta e. Am luat-o ca atare. Nu am plans, nu m-am deprimat si nici nu ii suportam pe cei din jurul meu sa imi arate compatimire.
Conform “Buletinului de examen histopatologic” emis de Spitatul Bagdazar am fost diagnosticata cu “ astrocitom difuz infiltrativ de tip fibrilar – localizare T cerebral fronto-parietala stg.” Cu alte cuvinte tumoare pe creier. Neoperabila fara mari riscuri.
Intre 28.10.2009 si 09.12.2009 la Institutul Oncologic Bucuresti am efectuat radioterapie 30 de sedinte. Cu o toleranta foarte buna la toate tratamentele, pastilele si tot ce am mai bagat in mine. Atata doar ca, de la 57 kg am ajuns in 4 luni la 127 kg. Acum dupa aproape 1 an si jumatate am reusit sa slabesc fara dieta, doar prin putin sport 63 kg.
Ma uitam la televizor zilele trecute la un film, total chick-flick. Cu cutia de servetele langa mine, bineinteles! Ruj rosu pentru zile negre. Pe Diva. Trebuie sa il vezi! Iar cutia de servetele era pentru ca eram racita, nu pentru altceva.
In doua vorbe: eroina filmului, o femeie frumoasa, tenace, cu o cariera de succes descopera ca are cancer de san. La 28 de ani. Lumea ei este intoarsa cu fundul in sus, tot ceea ce parea important cu o zi inainte a devenit irelevant si singura intrebare care ii amortea mintea era: O sa supravietuiesc?
Eroina mea isi descopera in dus doi noduli la sanul drept. Gilly trece prin situatii limita, dar cel mai important lucru pentru ea este ca in situatii importante sa poarte ruj rosu care ii da curaj. Il poarta in sala de operatie unde i se face mastectomie, cand isi tatueaza pe san o inima si doua aripi de ingeri, in fata camerelor de fotografiat cand accepta sa pozeze cu sanii goi pentru a atrage atentia asupra pericolului cancerului de san, la prima sesiunea de chimioterapie, in sala de nasteri, 2 ani mai tarziu.
La fel ca si mine. Cand am descoperit tumoarea eram data cu ruj rosu. Cat am stat in spital ( pe care l-am denumit “Strada sperantei” ) in operatie, dupa operatie, radioterapie etc... am fost data cu ruj rosu. Prima intrebare pe care am pus-o cind m-am trezit din anestezie a fost : "Mai am ruj ?". Nu m-a interesat daca sunt bine, pot sa ma mai misc sau nu, cum a decurs. NU. Pe mine ma preocupa daca mai am ruj rosu . La Spitalul Bagdazar Profesorul Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Felix Brehar, restul echipei de medici si asistente ( carora le multumesc din inima ) nu ma cunosc dupa nume. Toti ma stiu de " Fata cu ruj rosu ". Doar Madalina, domnisoara blonda si frumoasa cu ochi albastri, asistenta Profesorului Ciurea stie. Ca de … suntem prietene pe Facebook.
Mi-am facut biopsia joi. Ar fi trebuit sa stau in spital cel putin o saptamana. M-am rugat de Dl. Profesor si de Dr. Brehar sa ma lase sa plec acasa in weekend cu promisiunea ca voi sta cumintica. Si la cea mai mica ameteala sau durere de cap, ma voi intoarce.
Aiurea. Urma un weekend minunat programat dinainte, iar weekend-ului o saptamana excelenta. Nu puteam sa ratez distractia cu prietenii. Sambata noapte eram in club. Am stat pana la 6 dimineata. Asa operata, pansata, cheala si cu ruj rosu. Si m-am distrat de minune.
Luni, m-am intors la “Strada sperantei” la control. Dl. Profesor si Dl. Doctor Brehar m-au intrebat cum m-am simtit in weekend. Cand le-am spus ca am fost in club sambata noapte, mi-au zis ca nu sunt sanatoasa. Era clar. Exista o explicatie. Am o problema la cap. Oricum sunt un pacient atipic.
Acum dupa 1 an si jumatate , cu minus 63 kg si rujul rosu pe buze m-am reintors la serviciu. Multumesc si colegilor si prietenilor mei pentru tot suportul pe care mi l-au acordat. Si sunt convinsa ca asa va fi si de acum inainte.
Te rog din suflet sa te gandesti bine la tine si la binele tau cand te intalnesti in metrou, in autobuz, in trafic, la birou, acasa cu cate o frumusete de depresie. Daca e temporara, consider-o ca pe un rau necesar. Vei vedea fericirea in lucruri mai marunte decat ti le imaginezi tu. Daca este prelungita, evit-o cum stii tu mai bine! E un rau care face mult rau. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta!
Morala povestii mele e simpla: fii atenta la corpul tau, fii in permanent contact cu tine insati. Si, nu uita, ai mereu langa tine pe cineva care te iubeste! Eu sunt foarte norocoasa, am chiar mai multi!
Noteaza-ti toate gandurile negative si modifica-le in ganduri pozitive, constructive.
vineri, 8 aprilie 2011
Placebo: Efectul increderii in doctori
Totul a inceput dupa ce am citit interpretarea RMN-ului. Atunci am stiut exact cat de riscanta va fi operatia. A venit ulterior si confirmarea medicului neurolog care m-a indrumat catre neurochirurgie. Diagnosticul: meningiom occipito cervical.
Aveam o singura recomandare ca fiind cel mai bun in domeniu: Dl Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea.
Am refuzat sa citesc comentarii pro si mai ales contra (pe care nu le-am considerat relevante). Cand am intrat in cabinetul dansului am ramas muta. Eram in fata unui OM care emana atata liniste, atata putere si avea acea aura pe care foarte putini o au.
Nu am reusit decat sa murmur un “multumesc frumos”. Eram fericita ca a acceptat cazul meu. Eram fericita ca am intalnit un mare OM, iar daca pretul ca sa-l intalnesc era aceasta operatie atunci … se merita.
Ulterior am cunoscut si pe ceilalti doctori care m-au operat: Dr. Dacian Talianu si Dr. rezident Andrei Giovani.
Si lor le sunt recunoscatoare caci, prin felul lor de a fi, mi-au insuflat atata incredere si optimism incat aproape uitasem de riscurile operatiei. Am avut rabdare si le-am acordat credibilitate deplina in toate deciziile pe care acestia le-au luat.
Si aaaa … sa nu-l uit pe Dr. anestezist Adrian Ghiorghita, un moldovean ca si mine, care a stiut sa ma incurajeze, care mi-a vegheat “somnul” timp de opt ore cat a durat interventia chirurgicala.
Si … cum spunea B.Lipton in “Biologia credintei”- “oamenii sunt Dumnezeu”, inainte de a intra in operatie, i-am zis mamei mele ca imi pun, fara niciun regret, viata in mainile acestor doctori. Aveam incredere in ei. Acum pot spune ca Dumnezeu a lucrat prin mintile si mainile lor.
Multumesc din suflet si imi plec capul in fata D-lui Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Dacian Talianu, Dr. rezident Andrei Giovani si Dr. anestezist Adrian Ghiorghita.
Ceea ce ma intristeaza este ca un sistem defectuos incurajeaza, in mod indirect, emigrarea doctorilor si ca foarte multi oameni invoca cu prea mare usurinta malpraxis-ul. Pot sa le inteleg durerea pricinuita de suferinta sau moartea celui drag, dar …nu pot inca sa inteleg de ce, in durerea lor, nu mai tin cont si de faptul ca organismul poate sa nu raspunda la un tratament, sa nu mai poata lupta, sa apara alte complicatii care nu pot fi previzibile, ca fiecare dintre noi avem o identitate biologica unica. Poate ar trebui sa tina cont si de faptul ca celulele, din care corpul nostru este format, desi par simple, ele reprezinta o lume complexa, ca folosesc “tehnologii” pe care oamenii de stiinta inca nu le-au descoperit.
Este regretabil ca se arunca cu vorbe si acuzatii care, desi de multe ori nu sunt intemeiate, pun cate un semn de intrebare asupra carierei unui doctor, o cariera dobandita dupa ani si ani de studii, cercetare si practica.
Spun cu tristete acest lucru pentru ca este unul din motivele care m-au determinat sa nu mai dau la Facultatea de Medicina si sa ma indrept catre ASE.
Mai sper inca ca se vor indrepta lucrurile in aceasta privinta.
Cristina Chiribau, Bacau
Aveam o singura recomandare ca fiind cel mai bun in domeniu: Dl Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea.
Am refuzat sa citesc comentarii pro si mai ales contra (pe care nu le-am considerat relevante). Cand am intrat in cabinetul dansului am ramas muta. Eram in fata unui OM care emana atata liniste, atata putere si avea acea aura pe care foarte putini o au.
Nu am reusit decat sa murmur un “multumesc frumos”. Eram fericita ca a acceptat cazul meu. Eram fericita ca am intalnit un mare OM, iar daca pretul ca sa-l intalnesc era aceasta operatie atunci … se merita.
Ulterior am cunoscut si pe ceilalti doctori care m-au operat: Dr. Dacian Talianu si Dr. rezident Andrei Giovani.
Si lor le sunt recunoscatoare caci, prin felul lor de a fi, mi-au insuflat atata incredere si optimism incat aproape uitasem de riscurile operatiei. Am avut rabdare si le-am acordat credibilitate deplina in toate deciziile pe care acestia le-au luat.
Si aaaa … sa nu-l uit pe Dr. anestezist Adrian Ghiorghita, un moldovean ca si mine, care a stiut sa ma incurajeze, care mi-a vegheat “somnul” timp de opt ore cat a durat interventia chirurgicala.
Si … cum spunea B.Lipton in “Biologia credintei”- “oamenii sunt Dumnezeu”, inainte de a intra in operatie, i-am zis mamei mele ca imi pun, fara niciun regret, viata in mainile acestor doctori. Aveam incredere in ei. Acum pot spune ca Dumnezeu a lucrat prin mintile si mainile lor.
Multumesc din suflet si imi plec capul in fata D-lui Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Dacian Talianu, Dr. rezident Andrei Giovani si Dr. anestezist Adrian Ghiorghita.
Ceea ce ma intristeaza este ca un sistem defectuos incurajeaza, in mod indirect, emigrarea doctorilor si ca foarte multi oameni invoca cu prea mare usurinta malpraxis-ul. Pot sa le inteleg durerea pricinuita de suferinta sau moartea celui drag, dar …nu pot inca sa inteleg de ce, in durerea lor, nu mai tin cont si de faptul ca organismul poate sa nu raspunda la un tratament, sa nu mai poata lupta, sa apara alte complicatii care nu pot fi previzibile, ca fiecare dintre noi avem o identitate biologica unica. Poate ar trebui sa tina cont si de faptul ca celulele, din care corpul nostru este format, desi par simple, ele reprezinta o lume complexa, ca folosesc “tehnologii” pe care oamenii de stiinta inca nu le-au descoperit.
Este regretabil ca se arunca cu vorbe si acuzatii care, desi de multe ori nu sunt intemeiate, pun cate un semn de intrebare asupra carierei unui doctor, o cariera dobandita dupa ani si ani de studii, cercetare si practica.
Spun cu tristete acest lucru pentru ca este unul din motivele care m-au determinat sa nu mai dau la Facultatea de Medicina si sa ma indrept catre ASE.
Mai sper inca ca se vor indrepta lucrurile in aceasta privinta.
Cristina Chiribau, Bacau
miercuri, 30 martie 2011
Medicina cu pistolul la tâmplă („Sindromul Katyn”)
În practica medicală a apărut o nouă entitate patologică, care s-a impus prin condiţiile în care se desfăşoară activităţile din unităţile spitaliceşti – sindromul Katyn.
În medicină (şi în special în domeniul chirurgical) suntem, tot mai mult, obligaţi să lucrăm (evaluăm, tratăm, operăm) sub presiune, cu familia la uşa salonului, cabinetului (sau blocului operator, ori chiar la intrarea din incinta blocului operator). De multe ori holurile spitalelor, clinicii sunt blocate de familii sau apropiaţi ai pacienţilor, care întreabă din mers personalul medico-sanitar, cer amănunte despre pacient, iar la vizită aceştia stau proptiţi de tocul uşii salonului aşteptând noutăţi. Serviciile de pază sunt depăşite şi de aici până la a lucra sub presiune crescândă e doar un pas.
Personalul medical a ajuns să îşi desfăşoare activitatea în prezenţa aparţinătorilor - la vizite, contravizite, când se iau decizii medicale - luarea unei decizii terapeutice este ascultată şi de cei de faţă, „auditoriul”, care comentează, compară, filmează, fotografiază cu telefonul mobil, opinează asistând la un fel de „medicină spectacol”. Ni se reproşează continuu că la vizită scoatem aparţinătorii din secţie! Pacienţii şi aparţinătorii nu mai înţeleg faptul că amănuntele medicale sunt confidenţiale şi trebuie comunicare strict „per caz”. A lăsa pe alţii să audă ceea ce vorbesc medicii despre un caz la vizită este un gen de malpraxis (MP) datorită informaţiilor parţiale primite. La alt gen de „nonmedicină” derivă din solicitarea pacientului sau familiei sale de a-şi procura materiale şi preparete necesare tratamentului, pentru că unitatea nu le are din lipsa mijloacelor financiare, materiale. Este un fel de medicină (chirurgie) „de război”, în care medicul are „pistolul la tâmplă” şi i se cere să lucreze şi opereze în condiţii improprii, fără toate facilităţile necesare şi continuu sub presiune.
Considerăm că această stare de a face medicină nu poate continua! Practicile ofensive care apar din toate direcţiile (mai ales mediatică) ne creează sentimentul că realizăm acte chirurgicale cu „pistolul la tâmplă”. Această manieră de lucru nu poate conduce la progresul medical, corpul medical nu îşi va mai putea exercita activitatea la nivelul capacităţilor şi întregii palete de cunoştinţe pe care le posedă! Asemenea situaţii care se accentuază pe plan naţional nu există în lumea civilizată!
Deşi condiţiile de activitate au devenit tot mai constrictive, un puternic curent de opinie negativă la adresa corpului medical a escaladat în ultimii ani, conducând la prejudicierea prestigiului medical. Efectele sunt multimple, între care notăm:
- înlocuirea încrederii cu neîncrederea pacienţilor şi aparţinătorilor în personalul medical (oamenii sunt mult mai înclinaţi să asculte şi să creadă poveştile despre erori medicale, decât pe cele despre reuşite medicale reale),
- înlocuirea respectului cu atitudinea ofensivă (înainte pacientul era respectuos, acum a devenit incisiv, agresiv intră peste tine în cabinet, la vizită stă lipit de uşa salonului ca să asculte ceea ce se discută),
- înlocuirea atitudinii de aprobare a tratamentului cu cea de analiză şi comentare a acestuia (pacientul îşi exprimă opinia, pentru că el a citit ceva despre boală), înlocuirea imaginii sociale a corpului medical (din statutul de „salvator” la statutul de „potenţial rău-făcător”),
- înlocuirea deciziei de a se trata în ţară cu cea de a se trata în străinătate (mulţi solicită aprobări pentru a fi operaţi în Europa, alţii sunt dispuşi să plătească servicii costisitoare în alte ţări şi indiferent dacă rezultatul este acelaşi ca în România ei consideră că intervenţia a fost mult mai valoroasă şi a meritat banii sau „încercarea”) ş.a.m.d.
Dacă un pacient decedează atitudinile diferă: în România este deces/omor prin culpă medicală, deci este incriminat medicul, care „nu şi-a făcut datoria”, în străinătate este „lipsă de şansă”, deci este incriminat destinul, iar „medicul curant şi-a făcut datoria pe deplin”.
Iată un caz (internat în Clinica 1 Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar-Arseni) ce relevă o atitudine ofensivă a familiei pacientului: sugar (6 zile), cu hematom subdural acut, fără cauză traumatică decelabilă, bombarea fontanelei anterioare, sindrom convulsiv, cu degradare neurologică, necesitând intervenţie de evacuare rapidă a hematomului (vezi foto).
Fig. 1.
a) Hematom subdural (emisfer stâng, preoperator),
b) CT aspect postoperator (la 4 luni).
După operaţie cazul a evoluat favorabil rămânând în atenţia Institutului Hematologic pentru o posibilă tulburare de coagulare (mama era în tratament cu Aspenter). Întregul act medical şi intervenţia s-au desfăşurat sub presiunea exagerată a familiei, ca şi cum tulburarea de coagulare a copilului apăruse din vina medicilor. Deşi s-a lucrat cu „pistolul la tâmplă” personalul medico-sanitar s-a implicat cu profesionalism. Cazul a fost preluat de clinica de pediatrie de la Spitalul „Marie S. Curie”. Evoluţia ulterioară a fost favorabilă.
Pentru a evita apariţia presiunilor exercitate asupra profesioniştilor sănătăţii şi, de asemenea, pentru a evita riscul acuzelor de MP, enumerăm 10 modalităţi acţionale:
1. actualizarea şi relansarea cu fermitate a regulamentului de ordine interioară a unităţii medicale;
2. realizarea unui consimţământ informat, aşa încât percepţia bolii şi a efortului medical să fie realistă din partea pacientului şi familiei sale;
3. informarea directă, confidenţială, per caz;
4. ascultarea pacientului şi informarea lui intensivă, aşa încât acesta să nu fie victima „folclorului medical” (pacientul asultă opiniile din salon, de pe culoarele clinicii şi îşi modiciă aprecierea de la un moment la altul în funcţie de factori aleatori, cu impact în consolidarea unei atitudini constructive;
5. informarea pacientului şi/sau familiei după intervenţie (el are nevoie să ştie ce va urma, ce aşteptări să aibă, cui să se adreseze pentru alte servicii de suport, dacă sunt necesare; simpla externare şi expresia „v-am tratat,... intervenţia a reuşit... puteţi pleca liniştit” nu sunt suficiente pentru ca pacientul să obţină starea cea mai bună posibilă pentru condiţia sa de sănătate şi aprecierea cea mai favorabilă pentru medicul care a intervenit).
6. asumarea responsabilităţii, construirea unei viziuni sinergice a echipei medicale cu îndrumarea directă a şefului de secţie/ clinică şi dispariţia fenomenului de vid de responsabilitate, care este exteriorizat prin atitudini de genul: „nu ştiu”, „nu am văzut cazul”, „nu am fost informat”, „nu era treaba mea...”;
7. promovarea consulturilor interdisciplinare şi eradicarea practicilor de evaluare clinică din perspective înguste, unilaterale sau superficiale (de multe ori aceste consulturi sunt realizate de mai mulţi medici rezidenţi, ...deci fără responsabilitate în specialitate!);
8. managementul imaginii: prezentarea unor cazuri pe internet, pentru ca pacienţii să aibă repere comparative cu validitate ştiinţifică, nu din surse neavizate;
9. atitudinea promptă a Colegiului Medicilor în situaţiile de incriminări sau de acuze medicale;
10. susţinerea unei abordări mediatice corecte, cu respectarea unor principii etice: responsabilii din mass-media să consulte opiniile avizate şi să nu lanseze pe piaţă analize diletanţe sau cu o evidentă tendinţă rău-voitoare la adresa tagmei medicale.
La aceastea se pot adăuga şi măsuri de fond precum: un bun management al finanţelor sistemului de sănătate (cheltuieli pe preparate, materiale, aparatură în mod real necesare, distribuţia finanţelor, service/mentenanţă pentru aparatura de înaltă performanţă, etc.), comunicarea mai amplă între unităţi, apariţia unor facilităţi/servicii adiacente (mai ales în terapie intensivă, în plus pot fi luate în considerare alte tipuri de consulturi şi intervenţii de reabilitare), facilitatea transportului cazurilor între centre, etc.
Aplicarea unor măsuri se impune prioritar, altfel în România se ajunge la desfăşurarea actului medical sub presiune, „Sindromul Katyin” devine tot mai frecvent, ceea ce are consecinţe nefavorabile atât pentru corpul medical, cât şi pentru pacienţi. Corpul medical nu poate lucra sub presiune, fără facilităţile obligatorii 24 din 24 de ore. Pacientul va suferi în mod semnificativ datorită unui alt sindrom al activităţii medicale – „sindromul de noncombat” – adică personalul sănătăţii se va implica la minimum necesar, cu angajament redus, va munci strict la cerere (ca un funcţionar public), încercând a rezista presiunilor, fără a viza atingerea unui nivel de performanţă profesională... În final vom asista tot mai mult la situaţiile în care cel mai bun tratament recomandat va fi: avionul spre Viena...!!!
Autor:
Prof. Dr. Msc A.V. Ciurea
Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar-Arseni
Clinica 1 Neurochirurgie
Publicat in:
Viata medicala
Nr. 8, anul XXIII, 25 februarie 2011
În medicină (şi în special în domeniul chirurgical) suntem, tot mai mult, obligaţi să lucrăm (evaluăm, tratăm, operăm) sub presiune, cu familia la uşa salonului, cabinetului (sau blocului operator, ori chiar la intrarea din incinta blocului operator). De multe ori holurile spitalelor, clinicii sunt blocate de familii sau apropiaţi ai pacienţilor, care întreabă din mers personalul medico-sanitar, cer amănunte despre pacient, iar la vizită aceştia stau proptiţi de tocul uşii salonului aşteptând noutăţi. Serviciile de pază sunt depăşite şi de aici până la a lucra sub presiune crescândă e doar un pas.
Personalul medical a ajuns să îşi desfăşoare activitatea în prezenţa aparţinătorilor - la vizite, contravizite, când se iau decizii medicale - luarea unei decizii terapeutice este ascultată şi de cei de faţă, „auditoriul”, care comentează, compară, filmează, fotografiază cu telefonul mobil, opinează asistând la un fel de „medicină spectacol”. Ni se reproşează continuu că la vizită scoatem aparţinătorii din secţie! Pacienţii şi aparţinătorii nu mai înţeleg faptul că amănuntele medicale sunt confidenţiale şi trebuie comunicare strict „per caz”. A lăsa pe alţii să audă ceea ce vorbesc medicii despre un caz la vizită este un gen de malpraxis (MP) datorită informaţiilor parţiale primite. La alt gen de „nonmedicină” derivă din solicitarea pacientului sau familiei sale de a-şi procura materiale şi preparete necesare tratamentului, pentru că unitatea nu le are din lipsa mijloacelor financiare, materiale. Este un fel de medicină (chirurgie) „de război”, în care medicul are „pistolul la tâmplă” şi i se cere să lucreze şi opereze în condiţii improprii, fără toate facilităţile necesare şi continuu sub presiune.
Considerăm că această stare de a face medicină nu poate continua! Practicile ofensive care apar din toate direcţiile (mai ales mediatică) ne creează sentimentul că realizăm acte chirurgicale cu „pistolul la tâmplă”. Această manieră de lucru nu poate conduce la progresul medical, corpul medical nu îşi va mai putea exercita activitatea la nivelul capacităţilor şi întregii palete de cunoştinţe pe care le posedă! Asemenea situaţii care se accentuază pe plan naţional nu există în lumea civilizată!
Deşi condiţiile de activitate au devenit tot mai constrictive, un puternic curent de opinie negativă la adresa corpului medical a escaladat în ultimii ani, conducând la prejudicierea prestigiului medical. Efectele sunt multimple, între care notăm:
- înlocuirea încrederii cu neîncrederea pacienţilor şi aparţinătorilor în personalul medical (oamenii sunt mult mai înclinaţi să asculte şi să creadă poveştile despre erori medicale, decât pe cele despre reuşite medicale reale),
- înlocuirea respectului cu atitudinea ofensivă (înainte pacientul era respectuos, acum a devenit incisiv, agresiv intră peste tine în cabinet, la vizită stă lipit de uşa salonului ca să asculte ceea ce se discută),
- înlocuirea atitudinii de aprobare a tratamentului cu cea de analiză şi comentare a acestuia (pacientul îşi exprimă opinia, pentru că el a citit ceva despre boală), înlocuirea imaginii sociale a corpului medical (din statutul de „salvator” la statutul de „potenţial rău-făcător”),
- înlocuirea deciziei de a se trata în ţară cu cea de a se trata în străinătate (mulţi solicită aprobări pentru a fi operaţi în Europa, alţii sunt dispuşi să plătească servicii costisitoare în alte ţări şi indiferent dacă rezultatul este acelaşi ca în România ei consideră că intervenţia a fost mult mai valoroasă şi a meritat banii sau „încercarea”) ş.a.m.d.
Dacă un pacient decedează atitudinile diferă: în România este deces/omor prin culpă medicală, deci este incriminat medicul, care „nu şi-a făcut datoria”, în străinătate este „lipsă de şansă”, deci este incriminat destinul, iar „medicul curant şi-a făcut datoria pe deplin”.
Iată un caz (internat în Clinica 1 Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar-Arseni) ce relevă o atitudine ofensivă a familiei pacientului: sugar (6 zile), cu hematom subdural acut, fără cauză traumatică decelabilă, bombarea fontanelei anterioare, sindrom convulsiv, cu degradare neurologică, necesitând intervenţie de evacuare rapidă a hematomului (vezi foto).
Fig. 1.
a) Hematom subdural (emisfer stâng, preoperator),
b) CT aspect postoperator (la 4 luni).
După operaţie cazul a evoluat favorabil rămânând în atenţia Institutului Hematologic pentru o posibilă tulburare de coagulare (mama era în tratament cu Aspenter). Întregul act medical şi intervenţia s-au desfăşurat sub presiunea exagerată a familiei, ca şi cum tulburarea de coagulare a copilului apăruse din vina medicilor. Deşi s-a lucrat cu „pistolul la tâmplă” personalul medico-sanitar s-a implicat cu profesionalism. Cazul a fost preluat de clinica de pediatrie de la Spitalul „Marie S. Curie”. Evoluţia ulterioară a fost favorabilă.
Pentru a evita apariţia presiunilor exercitate asupra profesioniştilor sănătăţii şi, de asemenea, pentru a evita riscul acuzelor de MP, enumerăm 10 modalităţi acţionale:
1. actualizarea şi relansarea cu fermitate a regulamentului de ordine interioară a unităţii medicale;
2. realizarea unui consimţământ informat, aşa încât percepţia bolii şi a efortului medical să fie realistă din partea pacientului şi familiei sale;
3. informarea directă, confidenţială, per caz;
4. ascultarea pacientului şi informarea lui intensivă, aşa încât acesta să nu fie victima „folclorului medical” (pacientul asultă opiniile din salon, de pe culoarele clinicii şi îşi modiciă aprecierea de la un moment la altul în funcţie de factori aleatori, cu impact în consolidarea unei atitudini constructive;
5. informarea pacientului şi/sau familiei după intervenţie (el are nevoie să ştie ce va urma, ce aşteptări să aibă, cui să se adreseze pentru alte servicii de suport, dacă sunt necesare; simpla externare şi expresia „v-am tratat,... intervenţia a reuşit... puteţi pleca liniştit” nu sunt suficiente pentru ca pacientul să obţină starea cea mai bună posibilă pentru condiţia sa de sănătate şi aprecierea cea mai favorabilă pentru medicul care a intervenit).
6. asumarea responsabilităţii, construirea unei viziuni sinergice a echipei medicale cu îndrumarea directă a şefului de secţie/ clinică şi dispariţia fenomenului de vid de responsabilitate, care este exteriorizat prin atitudini de genul: „nu ştiu”, „nu am văzut cazul”, „nu am fost informat”, „nu era treaba mea...”;
7. promovarea consulturilor interdisciplinare şi eradicarea practicilor de evaluare clinică din perspective înguste, unilaterale sau superficiale (de multe ori aceste consulturi sunt realizate de mai mulţi medici rezidenţi, ...deci fără responsabilitate în specialitate!);
8. managementul imaginii: prezentarea unor cazuri pe internet, pentru ca pacienţii să aibă repere comparative cu validitate ştiinţifică, nu din surse neavizate;
9. atitudinea promptă a Colegiului Medicilor în situaţiile de incriminări sau de acuze medicale;
10. susţinerea unei abordări mediatice corecte, cu respectarea unor principii etice: responsabilii din mass-media să consulte opiniile avizate şi să nu lanseze pe piaţă analize diletanţe sau cu o evidentă tendinţă rău-voitoare la adresa tagmei medicale.
La aceastea se pot adăuga şi măsuri de fond precum: un bun management al finanţelor sistemului de sănătate (cheltuieli pe preparate, materiale, aparatură în mod real necesare, distribuţia finanţelor, service/mentenanţă pentru aparatura de înaltă performanţă, etc.), comunicarea mai amplă între unităţi, apariţia unor facilităţi/servicii adiacente (mai ales în terapie intensivă, în plus pot fi luate în considerare alte tipuri de consulturi şi intervenţii de reabilitare), facilitatea transportului cazurilor între centre, etc.
Aplicarea unor măsuri se impune prioritar, altfel în România se ajunge la desfăşurarea actului medical sub presiune, „Sindromul Katyin” devine tot mai frecvent, ceea ce are consecinţe nefavorabile atât pentru corpul medical, cât şi pentru pacienţi. Corpul medical nu poate lucra sub presiune, fără facilităţile obligatorii 24 din 24 de ore. Pacientul va suferi în mod semnificativ datorită unui alt sindrom al activităţii medicale – „sindromul de noncombat” – adică personalul sănătăţii se va implica la minimum necesar, cu angajament redus, va munci strict la cerere (ca un funcţionar public), încercând a rezista presiunilor, fără a viza atingerea unui nivel de performanţă profesională... În final vom asista tot mai mult la situaţiile în care cel mai bun tratament recomandat va fi: avionul spre Viena...!!!
Autor:
Prof. Dr. Msc A.V. Ciurea
Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar-Arseni
Clinica 1 Neurochirurgie
Publicat in:
Viata medicala
Nr. 8, anul XXIII, 25 februarie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)