...acolo unde se fac minuni!

Am ajuns acolo unde trebuia....acolo unde se fac minuni!

Dupa un blocaj general....dupa o panica de nedescris...dupa mai bine de 24 de ore de asteptare intr-un spital judetean unde am avut norocul sa fim ingrijiti cu mare atentie (mai putin de un medic neurolog, neexistent in acel spital sa ne descifreze CT-ul) dar bine monitorizati de ceilalti...dupa aproape 24 de ore in coma.... am ajuns exact acolo unde trebuia: in grija domnului Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, de la Spitalul Clinic de Urgenta "Bagdasar-Arseni".

Pacient in varsta de 37 ani, atletic, stare generala foarte buna (in fiecare an face analize amanuntite prin natura meseriei) cu diagnostic clar: accident vascular cerebral ischemic talamic bilateral. Al doilea. Primul AVC (cerebelos stang) s-a produs in urma cu ceva timp, dar nu au fost semne foarte clare care sa ne determine sa mergem la medic. Poate... daca stiam de el...dar asta este doar presupunere.

Certitudine este faptul ca la acest Spital (Bagdasar-Arseni) am descoperit ca exista OAMENI in tara noastra, in spitatele noastre, carora chiar le pasa de viata altor oameni pe care nu i-au vazut niciodata. Si fac tot ce depinde de ei sa salveze viata unor alti oameni...Profesionistii sănătăţii!

In momentul cand am hotarat plecarea de la spitalul judetean, dupa ce sotul meu si-a revenit din coma si a putut fi transportat, inima mea s-a rupt in doua: o parte a plecat spre capitala, cu incredere oarba ca o sa reusesc sa ma intorc la cealalta jumatate, la copii mei iubiti, nu cu mana goala ci cu tatal lor viu, intreg si refacut in totalitate.

Am avut marele noroc sa fim indeaproape supravegheati de domnul Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea. Spun "sa fim", pentru ca in cele 3 saptamani petrecute in acest Spital nu doar sotul meu a beneficiat de profesionalismul domnului profesor si a cadrelor medicale ci si noi, rudele, am fost informati, sustinuti si incurajati in permanenta de personalul care s-a ocupat de starea sotului meu si chiar de domnul profesor personal.

Nu exista pe lume atatea multumiri cate sa aducem tuturor celor care ne-au fost alaturi: familie, prieteni, colegi si nu in ultimul rand personalului medical din cadrul spitalului (nu i-as putea numi pe toti....) dar sper ca toate cate le transmitem vor fi primite cu drag, asa cum am fost ajutati sa trecem peste aceste momente.

In fata lui Dumnezeu toti oamenii sunt egali si niciodata nu crezi ca acel CEVA ti se poate intampla tie...

Datorita unor profesionisti care stiu ce înseamna sa raspunda pentru viata altuia, astazi pot scrie aici ca se intampla si minuni in ziua de azi, minuni care ne dau o noua viata, minuni infaptuite cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Minunea intamplata sotului meu: acum este din nou un om normal intr-un timp relativ scurt si minunea intamplata mie e ca am reusit sa-mi tin promisiunea facuta copiilor mei si anume: sa ma intorc la ei nu singura, ci cu un tata la fel de iubitor si plin de viata ...asa cum il stiu ei!

Va iubesc pe toti si va multumesc din inima...
Angela Rapiteanu

Pacientii Multumesc: Marioara Cotet

"Sansa la o noua viata!"

Totul a inceput intr-o zi de duminica, cand mama intr-un moment linistit si relaxat a simtit ca pamantul ii fuge de sub picioare, ca o durere insuportabila de cap si cu pierderi de vedere avea sa transforme in cosmar perioada imediat urmatoare. Cu eforturi mari, a sunat la salvare si dupa un control rapid i s-a pus un diagnostic ce nu avea nicio legatura cu starea ei.

A trecut o saptamana si speram sa nu fi fost decat o alarma falsa si totul
avea sa revina la normal. Nu a fost asa iar starea ei era din ce in ce mai
grava, fara sa mai poate sa-si controleze actiunile si sa mai vorbeasca clar si coerent am decis ca trebuie dusa de urgenta la Bucuresti. Primavara ne-a gasit la un spital renumit din capitala, unde a fost supusa unor investigatii si mediciii au hotarat ca este cazul de internare. Inca nu stiam nimic ce se intampla, dar asteptam cu sufletul la gura rezultatul computerului tomograf si a angiografiei.

Si a sosit, iar diagnosticul a fost anevrism de artera comunicanta anterioara. Era nevoie de interventie chirurgicala. Doctorii mi-au dat sa semnez o hartie cu riscurile operatiei, dar nu mi-au spus nimic mai mult de ceea ce implica aceasta operatie, care sunt sansele, nu au raspuns la nicio intrebare de a mea astepand sa luam noi, familia, decizia de a fi operata.

Atunci am stiu ca mai am nevoie de o parere de la un specialist pentru ca nu eram eu in masura sa decid soarta mamei mele. Singura recomandare, ca fiind cel mai bun specialist in domeniu, a fost Dl. Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, de la Spitalul Clinic de Urgenta "Bagdasar-Arseni".

In data de 3 martie am ajuns imediat la cabinetul dansului, unde mi-a explicat cat de grava era situatia mamei si ca trebuia operata imediat.

In data de 8 Martie 2011 a avut loc interventia chirurgicala care a durat aproximativ 2 ore, mama fiind mutata apoi pe sectia de Reanimare a spitalului iar
a doua zi transferata pe sectia de Neurochirurgie 1 sub atenta supraveghere
a Dl. Profesor Alexandru Vlad Ciurea si a Dl. Dr. Felix Brehar.

Minunea s-a produs, Starea de sanatate a mamei a evoluat in sens pozitiv, reusind sa isi revina foarte repede, iar dupa 2 saptamani sa fie externata si sa plece acasa pe picioarele ei.

A urmat perioada de recuperare acasa si in acest moment starea mamei este foarte buna din toate punctele de vedere.

In fiecare zi, nu uita sa spuna ca a fost o minune, ca a avut a doua sansa
la viata si sa-i multumeasca Dl. Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea pentru
ca a i-a redat viata!

Domnule Profesor, Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va dea puterea de munca sa puteti sa oferiti o noua sansa la viata tuturor pacientilor dvs.

Cu respect deosebit
Fam. Marioarei Cotet

Ruj Rosu

Numele meu nu conteaza. Am 33 ani.

Sunt momente in viata, cand ni se pare ca am pierdut totul. Sunt de momente in care, coplesiti de o durere in egala masura viscerala si sufleteasca, simtim ca soarele nu mai rasare pentru noi. Suferinta noastra sufleteasca este atat de mare, incat incet-incet ne macina si trupul.

In septembrie 2009 am aflat cu stupoare intr-o zi frumoasa cu soare ca am o tumoare pe creier. Sunt femeie. Prin definitie cea mai predispusa fiinta din univers de a se imbolnavi de depresie. La mine nu s-a intamplat asa. Nu sunt slaba de inger si dependenta de optimismul altora, ci sunt numai soare, zambet si gropite de obicei. Mi-am pus intrebarea : De ce tocmai mie??? Mi-am zis : asta e. Am luat-o ca atare. Nu am plans, nu m-am deprimat si nici nu ii suportam pe cei din jurul meu sa imi arate compatimire.

Conform “Buletinului de examen histopatologic” emis de Spitatul Bagdazar am fost diagnosticata cu “ astrocitom difuz infiltrativ de tip fibrilar – localizare T cerebral fronto-parietala stg.” Cu alte cuvinte tumoare pe creier. Neoperabila fara mari riscuri.

Intre 28.10.2009 si 09.12.2009 la Institutul Oncologic Bucuresti am efectuat radioterapie 30 de sedinte. Cu o toleranta foarte buna la toate tratamentele, pastilele si tot ce am mai bagat in mine. Atata doar ca, de la 57 kg am ajuns in 4 luni la 127 kg. Acum dupa aproape 1 an si jumatate am reusit sa slabesc fara dieta, doar prin putin sport 63 kg.

Ma uitam la televizor zilele trecute la un film, total chick-flick. Cu cutia de servetele langa mine, bineinteles! Ruj rosu pentru zile negre. Pe Diva. Trebuie sa il vezi! Iar cutia de servetele era pentru ca eram racita, nu pentru altceva.

In doua vorbe: eroina filmului, o femeie frumoasa, tenace, cu o cariera de succes descopera ca are cancer de san. La 28 de ani. Lumea ei este intoarsa cu fundul in sus, tot ceea ce parea important cu o zi inainte a devenit irelevant si singura intrebare care ii amortea mintea era: O sa supravietuiesc?

Eroina mea isi descopera in dus doi noduli la sanul drept. Gilly trece prin situatii limita, dar cel mai important lucru pentru ea este ca in situatii importante sa poarte ruj rosu care ii da curaj. Il poarta in sala de operatie unde i se face mastectomie, cand isi tatueaza pe san o inima si doua aripi de ingeri, in fata camerelor de fotografiat cand accepta sa pozeze cu sanii goi pentru a atrage atentia asupra pericolului cancerului de san, la prima sesiunea de chimioterapie, in sala de nasteri, 2 ani mai tarziu.

La fel ca si mine. Cand am descoperit tumoarea eram data cu ruj rosu. Cat am stat in spital ( pe care l-am denumit “Strada sperantei” ) in operatie, dupa operatie, radioterapie etc... am fost data cu ruj rosu. Prima intrebare pe care am pus-o cind m-am trezit din anestezie a fost : "Mai am ruj ?". Nu m-a interesat daca sunt bine, pot sa ma mai misc sau nu, cum a decurs. NU. Pe mine ma preocupa daca mai am ruj rosu . La Spitalul Bagdazar Profesorul Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Felix Brehar, restul echipei de medici si asistente ( carora le multumesc din inima ) nu ma cunosc dupa nume. Toti ma stiu de " Fata cu ruj rosu ". Doar Madalina, domnisoara blonda si frumoasa cu ochi albastri, asistenta Profesorului Ciurea stie. Ca de … suntem prietene pe Facebook.

Mi-am facut biopsia joi. Ar fi trebuit sa stau in spital cel putin o saptamana. M-am rugat de Dl. Profesor si de Dr. Brehar sa ma lase sa plec acasa in weekend cu promisiunea ca voi sta cumintica. Si la cea mai mica ameteala sau durere de cap, ma voi intoarce.

Aiurea. Urma un weekend minunat programat dinainte, iar weekend-ului o saptamana excelenta. Nu puteam sa ratez distractia cu prietenii. Sambata noapte eram in club. Am stat pana la 6 dimineata. Asa operata, pansata, cheala si cu ruj rosu. Si m-am distrat de minune.

Luni, m-am intors la “Strada sperantei” la control. Dl. Profesor si Dl. Doctor Brehar m-au intrebat cum m-am simtit in weekend. Cand le-am spus ca am fost in club sambata noapte, mi-au zis ca nu sunt sanatoasa. Era clar. Exista o explicatie. Am o problema la cap. Oricum sunt un pacient atipic.

Acum dupa 1 an si jumatate , cu minus 63 kg si rujul rosu pe buze m-am reintors la serviciu. Multumesc si colegilor si prietenilor mei pentru tot suportul pe care mi l-au acordat. Si sunt convinsa ca asa va fi si de acum inainte.

Te rog din suflet sa te gandesti bine la tine si la binele tau cand te intalnesti in metrou, in autobuz, in trafic, la birou, acasa cu cate o frumusete de depresie. Daca e temporara, consider-o ca pe un rau necesar. Vei vedea fericirea in lucruri mai marunte decat ti le imaginezi tu. Daca este prelungita, evit-o cum stii tu mai bine! E un rau care face mult rau. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta!

Morala povestii mele e simpla: fii atenta la corpul tau, fii in permanent contact cu tine insati. Si, nu uita, ai mereu langa tine pe cineva care te iubeste! Eu sunt foarte norocoasa, am chiar mai multi!

Noteaza-ti toate gandurile negative si modifica-le in ganduri pozitive, constructive.

Placebo: Efectul increderii in doctori

Totul a inceput dupa ce am citit interpretarea RMN-ului. Atunci am stiut exact cat de riscanta va fi operatia. A venit ulterior si confirmarea medicului neurolog care m-a indrumat catre neurochirurgie. Diagnosticul: meningiom occipito cervical.

Aveam o singura recomandare ca fiind cel mai bun in domeniu: Dl Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea.

Am refuzat sa citesc comentarii pro si mai ales contra (pe care nu le-am considerat relevante). Cand am intrat in cabinetul dansului am ramas muta. Eram in fata unui OM care emana atata liniste, atata putere si avea acea aura pe care foarte putini o au.

Nu am reusit decat sa murmur un “multumesc frumos”. Eram fericita ca a acceptat cazul meu. Eram fericita ca am intalnit un mare OM, iar daca pretul ca sa-l intalnesc era aceasta operatie atunci … se merita.

Ulterior am cunoscut si pe ceilalti doctori care m-au operat: Dr. Dacian Talianu si Dr. rezident Andrei Giovani.

Si lor le sunt recunoscatoare caci, prin felul lor de a fi, mi-au insuflat atata incredere si optimism incat aproape uitasem de riscurile operatiei. Am avut rabdare si le-am acordat credibilitate deplina in toate deciziile pe care acestia le-au luat.

Si aaaa … sa nu-l uit pe Dr. anestezist Adrian Ghiorghita, un moldovean ca si mine, care a stiut sa ma incurajeze, care mi-a vegheat “somnul” timp de opt ore cat a durat interventia chirurgicala.

Si … cum spunea B.Lipton in “Biologia credintei”- “oamenii sunt Dumnezeu”, inainte de a intra in operatie, i-am zis mamei mele ca imi pun, fara niciun regret, viata in mainile acestor doctori. Aveam incredere in ei. Acum pot spune ca Dumnezeu a lucrat prin mintile si mainile lor.

Multumesc din suflet si imi plec capul in fata D-lui Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Dacian Talianu, Dr. rezident Andrei Giovani si Dr. anestezist Adrian Ghiorghita.

Ceea ce ma intristeaza este ca un sistem defectuos incurajeaza, in mod indirect, emigrarea doctorilor si ca foarte multi oameni invoca cu prea mare usurinta malpraxis-ul. Pot sa le inteleg durerea pricinuita de suferinta sau moartea celui drag, dar …nu pot inca sa inteleg de ce, in durerea lor, nu mai tin cont si de faptul ca organismul poate sa nu raspunda la un tratament, sa nu mai poata lupta, sa apara alte complicatii care nu pot fi previzibile, ca fiecare dintre noi avem o identitate biologica unica. Poate ar trebui sa tina cont si de faptul ca celulele, din care corpul nostru este format, desi par simple, ele reprezinta o lume complexa, ca folosesc “tehnologii” pe care oamenii de stiinta inca nu le-au descoperit.

Este regretabil ca se arunca cu vorbe si acuzatii care, desi de multe ori nu sunt intemeiate, pun cate un semn de intrebare asupra carierei unui doctor, o cariera dobandita dupa ani si ani de studii, cercetare si practica.

Spun cu tristete acest lucru pentru ca este unul din motivele care m-au determinat sa nu mai dau la Facultatea de Medicina si sa ma indrept catre ASE.

Mai sper inca ca se vor indrepta lucrurile in aceasta privinta.

Cristina Chiribau, Bacau

Medicina cu pistolul la tâmplă („Sindromul Katyn”)

În practica medicală a apărut o nouă entitate patologică, care s-a impus prin condiţiile în care se desfăşoară activităţile din unităţile spitaliceşti – sindromul Katyn.

În medicină (şi în special în domeniul chirurgical) suntem, tot mai mult, obligaţi să lucrăm (evaluăm, tratăm, operăm) sub presiune, cu familia la uşa salonului, cabinetului (sau blocului operator, ori chiar la intrarea din incinta blocului operator). De multe ori holurile spitalelor, clinicii sunt blocate de familii sau apropiaţi ai pacienţilor, care întreabă din mers personalul medico-sanitar, cer amănunte despre pacient, iar la vizită aceştia stau proptiţi de tocul uşii salonului aşteptând noutăţi. Serviciile de pază sunt depăşite şi de aici până la a lucra sub presiune crescândă e doar un pas.

Personalul medical a ajuns să îşi desfăşoare activitatea în prezenţa aparţinătorilor - la vizite, contravizite, când se iau decizii medicale - luarea unei decizii terapeutice este ascultată şi de cei de faţă, „auditoriul”, care comentează, compară, filmează, fotografiază cu telefonul mobil, opinează asistând la un fel de „medicină spectacol”. Ni se reproşează continuu că la vizită scoatem aparţinătorii din secţie! Pacienţii şi aparţinătorii nu mai înţeleg faptul că amănuntele medicale sunt confidenţiale şi trebuie comunicare strict „per caz”. A lăsa pe alţii să audă ceea ce vorbesc medicii despre un caz la vizită este un gen de malpraxis (MP) datorită informaţiilor parţiale primite. La alt gen de „nonmedicină” derivă din solicitarea pacientului sau familiei sale de a-şi procura materiale şi preparete necesare tratamentului, pentru că unitatea nu le are din lipsa mijloacelor financiare, materiale. Este un fel de medicină (chirurgie) „de război”, în care medicul are „pistolul la tâmplă” şi i se cere să lucreze şi opereze în condiţii improprii, fără toate facilităţile necesare şi continuu sub presiune.

Considerăm că această stare de a face medicină nu poate continua! Practicile ofensive care apar din toate direcţiile (mai ales mediatică) ne creează sentimentul că realizăm acte chirurgicale cu „pistolul la tâmplă”. Această manieră de lucru nu poate conduce la progresul medical, corpul medical nu îşi va mai putea exercita activitatea la nivelul capacităţilor şi întregii palete de cunoştinţe pe care le posedă! Asemenea situaţii care se accentuază pe plan naţional nu există în lumea civilizată!

Deşi condiţiile de activitate au devenit tot mai constrictive, un puternic curent de opinie negativă la adresa corpului medical a escaladat în ultimii ani, conducând la prejudicierea prestigiului medical. Efectele sunt multimple, între care notăm:

- înlocuirea încrederii cu neîncrederea pacienţilor şi aparţinătorilor în personalul medical (oamenii sunt mult mai înclinaţi să asculte şi să creadă poveştile despre erori medicale, decât pe cele despre reuşite medicale reale),

- înlocuirea respectului cu atitudinea ofensivă (înainte pacientul era respectuos, acum a devenit incisiv, agresiv intră peste tine în cabinet, la vizită stă lipit de uşa salonului ca să asculte ceea ce se discută),

- înlocuirea atitudinii de aprobare a tratamentului cu cea de analiză şi comentare a acestuia (pacientul îşi exprimă opinia, pentru că el a citit ceva despre boală), înlocuirea imaginii sociale a corpului medical (din statutul de „salvator” la statutul de „potenţial rău-făcător”),

- înlocuirea deciziei de a se trata în ţară cu cea de a se trata în străinătate (mulţi solicită aprobări pentru a fi operaţi în Europa, alţii sunt dispuşi să plătească servicii costisitoare în alte ţări şi indiferent dacă rezultatul este acelaşi ca în România ei consideră că intervenţia a fost mult mai valoroasă şi a meritat banii sau „încercarea”) ş.a.m.d.

Dacă un pacient decedează atitudinile diferă: în România este deces/omor prin culpă medicală, deci este incriminat medicul, care „nu şi-a făcut datoria”, în străinătate este „lipsă de şansă”, deci este incriminat destinul, iar „medicul curant şi-a făcut datoria pe deplin”.

Iată un caz (internat în Clinica 1 Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar-Arseni) ce relevă o atitudine ofensivă a familiei pacientului: sugar (6 zile), cu hematom subdural acut, fără cauză traumatică decelabilă, bombarea fontanelei anterioare, sindrom convulsiv, cu degradare neurologică, necesitând intervenţie de evacuare rapidă a hematomului (vezi foto).






Fig. 1.
a) Hematom subdural (emisfer stâng, preoperator),
b) CT aspect postoperator (la 4 luni).


După operaţie cazul a evoluat favorabil rămânând în atenţia Institutului Hematologic pentru o posibilă tulburare de coagulare (mama era în tratament cu Aspenter). Întregul act medical şi intervenţia s-au desfăşurat sub presiunea exagerată a familiei, ca şi cum tulburarea de coagulare a copilului apăruse din vina medicilor. Deşi s-a lucrat cu „pistolul la tâmplă” personalul medico-sanitar s-a implicat cu profesionalism. Cazul a fost preluat de clinica de pediatrie de la Spitalul „Marie S. Curie”. Evoluţia ulterioară a fost favorabilă.

Pentru a evita apariţia presiunilor exercitate asupra profesioniştilor sănătăţii şi, de asemenea, pentru a evita riscul acuzelor de MP, enumerăm 10 modalităţi acţionale:

1. actualizarea şi relansarea cu fermitate a regulamentului de ordine interioară a unităţii medicale;

2. realizarea unui consimţământ informat, aşa încât percepţia bolii şi a efortului medical să fie realistă din partea pacientului şi familiei sale;

3. informarea directă, confidenţială, per caz;

4. ascultarea pacientului şi informarea lui intensivă, aşa încât acesta să nu fie victima „folclorului medical” (pacientul asultă opiniile din salon, de pe culoarele clinicii şi îşi modiciă aprecierea de la un moment la altul în funcţie de factori aleatori, cu impact în consolidarea unei atitudini constructive;

5. informarea pacientului şi/sau familiei după intervenţie (el are nevoie să ştie ce va urma, ce aşteptări să aibă, cui să se adreseze pentru alte servicii de suport, dacă sunt necesare; simpla externare şi expresia „v-am tratat,... intervenţia a reuşit... puteţi pleca liniştit” nu sunt suficiente pentru ca pacientul să obţină starea cea mai bună posibilă pentru condiţia sa de sănătate şi aprecierea cea mai favorabilă pentru medicul care a intervenit).

6. asumarea responsabilităţii, construirea unei viziuni sinergice a echipei medicale cu îndrumarea directă a şefului de secţie/ clinică şi dispariţia fenomenului de vid de responsabilitate, care este exteriorizat prin atitudini de genul: „nu ştiu”, „nu am văzut cazul”, „nu am fost informat”, „nu era treaba mea...”;

7. promovarea consulturilor interdisciplinare şi eradicarea practicilor de evaluare clinică din perspective înguste, unilaterale sau superficiale (de multe ori aceste consulturi sunt realizate de mai mulţi medici rezidenţi, ...deci fără responsabilitate în specialitate!);

8. managementul imaginii: prezentarea unor cazuri pe internet, pentru ca pacienţii să aibă repere comparative cu validitate ştiinţifică, nu din surse neavizate;

9. atitudinea promptă a Colegiului Medicilor în situaţiile de incriminări sau de acuze medicale;

10. susţinerea unei abordări mediatice corecte, cu respectarea unor principii etice: responsabilii din mass-media să consulte opiniile avizate şi să nu lanseze pe piaţă analize diletanţe sau cu o evidentă tendinţă rău-voitoare la adresa tagmei medicale.

La aceastea se pot adăuga şi măsuri de fond precum: un bun management al finanţelor sistemului de sănătate (cheltuieli pe preparate, materiale, aparatură în mod real necesare, distribuţia finanţelor, service/mentenanţă pentru aparatura de înaltă performanţă, etc.), comunicarea mai amplă între unităţi, apariţia unor facilităţi/servicii adiacente (mai ales în terapie intensivă, în plus pot fi luate în considerare alte tipuri de consulturi şi intervenţii de reabilitare), facilitatea transportului cazurilor între centre, etc.

Aplicarea unor măsuri se impune prioritar, altfel în România se ajunge la desfăşurarea actului medical sub presiune, „Sindromul Katyin” devine tot mai frecvent, ceea ce are consecinţe nefavorabile atât pentru corpul medical, cât şi pentru pacienţi. Corpul medical nu poate lucra sub presiune, fără facilităţile obligatorii 24 din 24 de ore. Pacientul va suferi în mod semnificativ datorită unui alt sindrom al activităţii medicale – „sindromul de noncombat” – adică personalul sănătăţii se va implica la minimum necesar, cu angajament redus, va munci strict la cerere (ca un funcţionar public), încercând a rezista presiunilor, fără a viza atingerea unui nivel de performanţă profesională... În final vom asista tot mai mult la situaţiile în care cel mai bun tratament recomandat va fi: avionul spre Viena...!!!


Autor:
Prof. Dr. Msc A.V. Ciurea
Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar-Arseni
Clinica 1 Neurochirurgie

Publicat in:
Viata medicala
Nr. 8, anul XXIII, 25 februarie 2011

Reputatul Prof. univ. dr. Alexandru Vladimir Ciurea trage un semnal de alarmă: Au „explodat” tumorile canceroase cerebrale la copii

În ultimii ani, s-a înregistrat – atât pe plan mondial, cât şi în România - o creştere impresionantă a tumorilor canceroase cerebrale şi intracraniene. Prof. univ. dr. Alexandru Vladimir Ciurea, secţia I Neurochirurgie al Spitalului Clinic de Urgenţă „Bagdasar -Arseni”, a acceptat să vorbească, în exclusivitate pentru ziarul „Naţional”, despre maladia la copii, oferind totodată sfaturi preţioase tinerelor mame.

Numărul cazurilor de tumori a crescut de peste cinci ori în ultimii 10 ani. Specific României este că acestea sunt extrem de agresive, iar o „explozie” a lor s-a întregistrat în special la copiii cu vârste până în 16 ani. „Izbucnirea tumorilor maligne a apărut pentru că s-a modificat extraordinar structura mediului în care trăim. Numărul de e-uri din mâncare a crescut foarte mult, iar starea de stres a părinților se transmite la copil”, a explicat Prof. Ciurea, pentru „Naţional”. De asemenea, domnia sa a menţionat că la bebeluşi apar şi tumori de natură embrionară, prin modificările genetice care se produc în celulă și afectează țesutul tânăr, adică țesutul nervos. Acestea au o denumire specială PNET (primitive neuro ectodermal tumors), apar odată cu nașterea şi se dezvoltă exploziv, cuprinzând jumătate din creier.

„Semnele” apariţiei tumorilor cerebrale şi intracraniene

Cele mai grave tumori, și care au o evoluţie explozivă, s-au înregistrat la copiii între 0 și 3 ani. Prof. Ciurea subliniază faptul că tumorile sunt mari, diagnosticul se pune târziu, iar afectarea cerebrală este majoră. Semnalele de alarmă pentru părinţi sunt iritabilitatea micuţului, somnolență, convulsii, modificarea privirii, bombarea frontanelei şi vărsături. Vârsta de peste 3 ani aduce fenomene şi mai complicate: crize de epilepsie, o parte a corpului este mai slabă, modificarea intelectuală a pacientului. Copilul şcolar va avea aceeaşi evoluţie ca un adult, respectiv o parte a corpului va fi în mod clar mai slabă, şi creşterea crizelor de epilepsie, datorate iritaţiei pe care o produce tumora cerebrală în interiorul creierului.

Sfaturi preţioase pentru mămici

Prof. Ciurea îi sfătuieşte pe viitorii părinţi ca, înainte de a porni o sarcină, să facă un „sfat genetic”. Cu ajutorul acestei analize genetice se va elimina orice suspiciune a unei modificări la nivel cromozomial, care poate imprima o boală asupra țesutului nervos al viitorului bebeluș. O viitoare mămică trebuie să ducă o viață cât mai cumpătată și cât mai puțin expusă la noxele toxice. Acestea trebuie să elimine statul seara prea târziu, fumatul, băuturile alcoolice, telefonia mobilă, suprasolicitarea fizică, supraexpunerea la razele solare.

Bebelus de sase zile, operat pe creier

INTERVENTIE. A scapat de chistul care ii ameninta viata, dar in orice moment il poate ucide o hemoragie



A venit pe lume cu un hematom pe creier care îi putea curma viaţa în orice moment. Liam Crainea a văzut lumina zilei pe 3 septembrie, la Râmnicu Vâlcea, iar pe 9 septembrie a fost operat la Spitalul „Bagdasar-Arseni” din Bucureşti. Intervenţia chirurgicală a reuşit, dar viaţa micuţului atârnă în continuare de un fir de aţă, pentru că medicii au descoperit că suferă de hemofilie.

Liam este un copil dorit. Părinţii lui, Alina şi Dan, l-au aşteptat cu bucurie, dar când puiul lor avea doar trei zile au apărut problemele. Au apărut convulsii şi mişcări anormale ale braţului şi piciorului stângi. Părinţii l-au dus la spital în Râmnicu Vâlcea, unde, la tomografie, i-a fost depistat un chist pe creier, care îl putea ucide în orice moment. A doua zi, Liam şi mama lui au fost duşi la Spitalul „Bagdasar-Arseni”, din Capitală, unde prof. dr Alexandru Vlad Ciurea, şeful Clinicii Neurochirurgie I, l-a operat de urgenţă.

Sângele nu se coagulează
„Intervenţia a durat patru ore şi nu au fost complicaţii. Bineînţeles, copilul putea muri în orice clipă din cauza anestezicului sau a operaţiei în sine, deoarece era foarte mic”, a povestit, pentru „ring”, prof. dr Ciurea. După operaţie, băieţelul a fost transferat la Spitalul „Budimex”, unde a fost diagnosticat cu hemofilie, o boală ereditară fără remediu din cauza căreia sângele nu se coagulează.

România nu oferă tratament suficient
Din păcate însă, spun părinţii lui Liam, în România, un bolnav de hemofilie nu poate fi tratat corespunzător. „Doctorii îi mai fac, din când în când, injecţii cu Refactor AF, ce ajută la coagularea sângelui. În alte state, aceste injecţii se fac de două sau trei ori pe săptămână. Fără tratament, oricând poate apărea o hemoragie internă”, ne povesteşte Dan Crainea, tatăl lui Liam.

1.000 de lei costă o fiolă de Refactor AF.

„Liam nu este cel mai tânăr pacient al meu. În urmă cu câţiva ani am operat un copil de doar două zile cu traumatism craniocerebral”, Prof. dr Alexandru Vlad Ciurea


Sursa: Ziarul Ring
Publicat in data de 19.11.2010
http://www.ziarulring.com/stiri/22178/bebelus-de-sase-zile-operat-pe-creier