Ruj Rosu

Numele meu nu conteaza. Am 33 ani.

Sunt momente in viata, cand ni se pare ca am pierdut totul. Sunt de momente in care, coplesiti de o durere in egala masura viscerala si sufleteasca, simtim ca soarele nu mai rasare pentru noi. Suferinta noastra sufleteasca este atat de mare, incat incet-incet ne macina si trupul.

In septembrie 2009 am aflat cu stupoare intr-o zi frumoasa cu soare ca am o tumoare pe creier. Sunt femeie. Prin definitie cea mai predispusa fiinta din univers de a se imbolnavi de depresie. La mine nu s-a intamplat asa. Nu sunt slaba de inger si dependenta de optimismul altora, ci sunt numai soare, zambet si gropite de obicei. Mi-am pus intrebarea : De ce tocmai mie??? Mi-am zis : asta e. Am luat-o ca atare. Nu am plans, nu m-am deprimat si nici nu ii suportam pe cei din jurul meu sa imi arate compatimire.

Conform “Buletinului de examen histopatologic” emis de Spitatul Bagdazar am fost diagnosticata cu “ astrocitom difuz infiltrativ de tip fibrilar – localizare T cerebral fronto-parietala stg.” Cu alte cuvinte tumoare pe creier. Neoperabila fara mari riscuri.

Intre 28.10.2009 si 09.12.2009 la Institutul Oncologic Bucuresti am efectuat radioterapie 30 de sedinte. Cu o toleranta foarte buna la toate tratamentele, pastilele si tot ce am mai bagat in mine. Atata doar ca, de la 57 kg am ajuns in 4 luni la 127 kg. Acum dupa aproape 1 an si jumatate am reusit sa slabesc fara dieta, doar prin putin sport 63 kg.

Ma uitam la televizor zilele trecute la un film, total chick-flick. Cu cutia de servetele langa mine, bineinteles! Ruj rosu pentru zile negre. Pe Diva. Trebuie sa il vezi! Iar cutia de servetele era pentru ca eram racita, nu pentru altceva.

In doua vorbe: eroina filmului, o femeie frumoasa, tenace, cu o cariera de succes descopera ca are cancer de san. La 28 de ani. Lumea ei este intoarsa cu fundul in sus, tot ceea ce parea important cu o zi inainte a devenit irelevant si singura intrebare care ii amortea mintea era: O sa supravietuiesc?

Eroina mea isi descopera in dus doi noduli la sanul drept. Gilly trece prin situatii limita, dar cel mai important lucru pentru ea este ca in situatii importante sa poarte ruj rosu care ii da curaj. Il poarta in sala de operatie unde i se face mastectomie, cand isi tatueaza pe san o inima si doua aripi de ingeri, in fata camerelor de fotografiat cand accepta sa pozeze cu sanii goi pentru a atrage atentia asupra pericolului cancerului de san, la prima sesiunea de chimioterapie, in sala de nasteri, 2 ani mai tarziu.

La fel ca si mine. Cand am descoperit tumoarea eram data cu ruj rosu. Cat am stat in spital ( pe care l-am denumit “Strada sperantei” ) in operatie, dupa operatie, radioterapie etc... am fost data cu ruj rosu. Prima intrebare pe care am pus-o cind m-am trezit din anestezie a fost : "Mai am ruj ?". Nu m-a interesat daca sunt bine, pot sa ma mai misc sau nu, cum a decurs. NU. Pe mine ma preocupa daca mai am ruj rosu . La Spitalul Bagdazar Profesorul Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Felix Brehar, restul echipei de medici si asistente ( carora le multumesc din inima ) nu ma cunosc dupa nume. Toti ma stiu de " Fata cu ruj rosu ". Doar Madalina, domnisoara blonda si frumoasa cu ochi albastri, asistenta Profesorului Ciurea stie. Ca de … suntem prietene pe Facebook.

Mi-am facut biopsia joi. Ar fi trebuit sa stau in spital cel putin o saptamana. M-am rugat de Dl. Profesor si de Dr. Brehar sa ma lase sa plec acasa in weekend cu promisiunea ca voi sta cumintica. Si la cea mai mica ameteala sau durere de cap, ma voi intoarce.

Aiurea. Urma un weekend minunat programat dinainte, iar weekend-ului o saptamana excelenta. Nu puteam sa ratez distractia cu prietenii. Sambata noapte eram in club. Am stat pana la 6 dimineata. Asa operata, pansata, cheala si cu ruj rosu. Si m-am distrat de minune.

Luni, m-am intors la “Strada sperantei” la control. Dl. Profesor si Dl. Doctor Brehar m-au intrebat cum m-am simtit in weekend. Cand le-am spus ca am fost in club sambata noapte, mi-au zis ca nu sunt sanatoasa. Era clar. Exista o explicatie. Am o problema la cap. Oricum sunt un pacient atipic.

Acum dupa 1 an si jumatate , cu minus 63 kg si rujul rosu pe buze m-am reintors la serviciu. Multumesc si colegilor si prietenilor mei pentru tot suportul pe care mi l-au acordat. Si sunt convinsa ca asa va fi si de acum inainte.

Te rog din suflet sa te gandesti bine la tine si la binele tau cand te intalnesti in metrou, in autobuz, in trafic, la birou, acasa cu cate o frumusete de depresie. Daca e temporara, consider-o ca pe un rau necesar. Vei vedea fericirea in lucruri mai marunte decat ti le imaginezi tu. Daca este prelungita, evit-o cum stii tu mai bine! E un rau care face mult rau. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta!

Morala povestii mele e simpla: fii atenta la corpul tau, fii in permanent contact cu tine insati. Si, nu uita, ai mereu langa tine pe cineva care te iubeste! Eu sunt foarte norocoasa, am chiar mai multi!

Noteaza-ti toate gandurile negative si modifica-le in ganduri pozitive, constructive.

Placebo: Efectul increderii in doctori

Totul a inceput dupa ce am citit interpretarea RMN-ului. Atunci am stiut exact cat de riscanta va fi operatia. A venit ulterior si confirmarea medicului neurolog care m-a indrumat catre neurochirurgie. Diagnosticul: meningiom occipito cervical.

Aveam o singura recomandare ca fiind cel mai bun in domeniu: Dl Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea.

Am refuzat sa citesc comentarii pro si mai ales contra (pe care nu le-am considerat relevante). Cand am intrat in cabinetul dansului am ramas muta. Eram in fata unui OM care emana atata liniste, atata putere si avea acea aura pe care foarte putini o au.

Nu am reusit decat sa murmur un “multumesc frumos”. Eram fericita ca a acceptat cazul meu. Eram fericita ca am intalnit un mare OM, iar daca pretul ca sa-l intalnesc era aceasta operatie atunci … se merita.

Ulterior am cunoscut si pe ceilalti doctori care m-au operat: Dr. Dacian Talianu si Dr. rezident Andrei Giovani.

Si lor le sunt recunoscatoare caci, prin felul lor de a fi, mi-au insuflat atata incredere si optimism incat aproape uitasem de riscurile operatiei. Am avut rabdare si le-am acordat credibilitate deplina in toate deciziile pe care acestia le-au luat.

Si aaaa … sa nu-l uit pe Dr. anestezist Adrian Ghiorghita, un moldovean ca si mine, care a stiut sa ma incurajeze, care mi-a vegheat “somnul” timp de opt ore cat a durat interventia chirurgicala.

Si … cum spunea B.Lipton in “Biologia credintei”- “oamenii sunt Dumnezeu”, inainte de a intra in operatie, i-am zis mamei mele ca imi pun, fara niciun regret, viata in mainile acestor doctori. Aveam incredere in ei. Acum pot spune ca Dumnezeu a lucrat prin mintile si mainile lor.

Multumesc din suflet si imi plec capul in fata D-lui Profesor Dr. Alexandru Vlad Ciurea, Dr. Dacian Talianu, Dr. rezident Andrei Giovani si Dr. anestezist Adrian Ghiorghita.

Ceea ce ma intristeaza este ca un sistem defectuos incurajeaza, in mod indirect, emigrarea doctorilor si ca foarte multi oameni invoca cu prea mare usurinta malpraxis-ul. Pot sa le inteleg durerea pricinuita de suferinta sau moartea celui drag, dar …nu pot inca sa inteleg de ce, in durerea lor, nu mai tin cont si de faptul ca organismul poate sa nu raspunda la un tratament, sa nu mai poata lupta, sa apara alte complicatii care nu pot fi previzibile, ca fiecare dintre noi avem o identitate biologica unica. Poate ar trebui sa tina cont si de faptul ca celulele, din care corpul nostru este format, desi par simple, ele reprezinta o lume complexa, ca folosesc “tehnologii” pe care oamenii de stiinta inca nu le-au descoperit.

Este regretabil ca se arunca cu vorbe si acuzatii care, desi de multe ori nu sunt intemeiate, pun cate un semn de intrebare asupra carierei unui doctor, o cariera dobandita dupa ani si ani de studii, cercetare si practica.

Spun cu tristete acest lucru pentru ca este unul din motivele care m-au determinat sa nu mai dau la Facultatea de Medicina si sa ma indrept catre ASE.

Mai sper inca ca se vor indrepta lucrurile in aceasta privinta.

Cristina Chiribau, Bacau