Sanatatea coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este stâlpul de rezistență al arhitecturii sistemului osos și muscular, care la râdul lor asigură posibilitatea dispunerii organelor. Activitatea noastră nu ar fi posibilă fără buna funcționare a acestei structuri extrem de interesante. Dacă un artist ar fi sculptat o coloană vertebrală, iar aceasta nu ar fi fost cunoscută de oameni, cu siguranță că opera sa ar fi fost extrem de apreciată. Însă C. Brâncuși (1876-1957) a realizat celebra opera ”Coloana Infinitului”, actual restaurată și atent îngrijită într-unul din parcurile localității Târgu Jiu. A. Gustav Eiffel (1832-1923) când a conceput Arcul de Triumf s-a inspirat din principiile anatomiei organismului, ale sistemului osos. Trebuie să recunoaștem că întotdeauna creațiile naturale au în sine legile perfecțiunii, iar conceptul de „perfecțiune”, chiar dacă are limite, ne trimite cu gândul către ideea de lucru bine făcut.

Figura. A. Coloana infinutului. B. Spondiloza cervicală.

Coloana infinitului are o semnificaţie spirituală (deschiderea perspectivei către orizonturi nemărginite), o “substanță vitală” cu valoare deosebită. Prin analogie putem spune că în interiorul coloanei vertebrale există o structură cu valoare funcțională absolută.

În canalul rahidian (format prin suprapunerea vertebrelor anterior şi de arcurile vertebrale posterior), de la vertebra cervicală C1 la vertebra lombară L2 se află măduva spinării, substanța nervoasă care participă la nenumărate activități ale organismului.

În substanţa cenuşie a măduvei spinării se află centrii nervoşi ai unor “programe automate de acțiune”, reflexele. Ele pot fi: somatice (simple, cum ar fi reflexul miotactic – contracţia bruscă a unui muşchi, ca răspuns la întinderea tendonului său -, ori reflexul nociceptiv - retragerea bruscă a unui membru din faţa unui stimul nociv; reflexe complexe, de postură, locomoţie, scărpinat, etc.) și vegetative. Reflexele spinale vegetative gestionează activitatea organelor interne, vaselor de sânge şi glandelor (reflexul pupilodilatator, cardio-accelerator, vasomotor, pilomotor, sudoral, adrenosecretor, micţiune, defecaţie, erecţie, ejaculaţie).

Substanța albă a măduvei asigură funcția de conducere a măduvei spinării. Prin fire „electrice” speciale se transmit către creier informaţiile sensibilităţii (corpului, membrelor): sensibilitatea termică şi dureroasă, tactilă grosieră, tactilă fină, sensibilitatea proprioceptivă conştientă kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcării în spaţiu), sensibilitatea proprioceptivă inconştientă (implicată în controlul mişcării), sensibilitatea interoceptivă (de la organele interne).

Prin căile descendente se transmit către muşchi comenzile pentru mişcări voluntare (fasciculele piramidale), comenzile pentru reglarea tonusului, coordonarea motorie automată, menţinerea posturii şi echilibrului corpului (fasciculele extrapiramidale). Nervii spinali conectează măduva spinării cu receptorii şi efectorii (somatici şi vegetativi).

Așadar, coloana vertebrală protejează măduva spinării, substanţă care intervine în funcţionarea motorie, senzorială şi viscero-vegetativă:

- senzorial-perceptiv: preia informaţii de la receptori şi transmite spre creier senzaţiile cutanate (tactile, termice, dureroase de la nivelul întregului corp, cu excepţia feţei), senzaţiile proprioceptive (despre poziţia şi mişcarea în spaţiu a segmentelor corpului), senzaţii interne (din viscere). Este implicată şi în mecanismele vederii (dilatarea pupilei);

- în aria activităţii: primeşte de la creier comenzile pentru motricitatea voluntară şi involuntară şi le trimite la muşchi (de la gât, trunchi şi membre);

- are un rol important în adaptarea şi apărarea organismului (reflexe somatice, de apărare), în funcţionarea organică (reflexe vegetative).

- de asemenea măpduva spinării trimite impulsuri şi controlează activitatea cordului, respiraţiei, digesiei, sfincterelor etc.

Aşa cum Coloana infinitului ne inspiră ideea de perfecţiune, de deschidere către orizonturi ideatice, spirituale, tot aşa coloana vertebrală ne permite să acţionăm liberi, să migrăm către orizonturi noi, să stăm drepţi din punct de vedere funcţional, drepţi în faţa destinului. Patologia vertebro-medulară reduce posibilităţile acţionale, reduce dramatic calitatea vieţii omului.

Leziunile traumatice ale măduvei spinării (LMS) sunt o cauză frecventă a invalidităţii, cu o rată mare de incidenţă în multe societăţi moderne. Din păcate această rată a crescut în ultimile decenii, datorită accidentelor rutiere extrem de violente. Aceste leziuni conduc la tulburări în sfera sensibilităţii, motricităţii şi funcţionării organice (de exemplu, în funcţionarea vezicii urinare, rectului, organelor genitale). Magnitidinea tulburărilor depinde de gravitatea şi localizarea leziunii.

Este necesar să luăm în calcul şi modificările psihologice ale pacientului, deoarece acestea au un impact semnificativ asupra evoluţiei medicale. Afecţiunile măduvei spinării pot antrena dezadaptări psihologice, tensionează rolurile şi relaţiile de familie, reduc dramatic calitatea vieţii. Reacţia iniţială a pacientului poate fi o reacţie de negare, mecanism de apărare ce împiedică înfruntarea directă a mpdificărilor neaşteptate/bruşte produse în viaţa victimei. Pacientul poate experimenta o serie de emoţii contradictorii revolvă, furie, neîncredere, frică, speranţă şi disperare.

Teoria atribuirii responsabilităţii susţine teza că oamenii încearcă să găsească explicaţii pentru cauzele evenimentelor importante din viaţa lor. Dacă pacientul atribuie cauzalitatea unor forţe dincolo de controlul său, pot apărea sentimente de furie şi neajutorare, se poate prelungi perioada de vulnerabilitate psihică. Dacă pacientul se responsabilizează pentru cele întâmplate, atunci acceptă mai uşor situaţia, adaptându-se mai ușor stării de șoc. Aceste sentimente şi atribuiri se păstrează o perioadă, însă în etapele următoare ale evoluţiei bolii, apar alte gânduri şi stări emoţionale, atriburile ne mai având un impact semnificativ asupăra schemelor cognitive şi emoţionale ale pacientului. Ulterior, el devine preocupat mai intens de modificările percepţiei imaginii corporale. Perturbarea senzaţiilor cororale şi ale motricităţii produc schimbări în imaginea corpului, ceea poate cauza traume psihologice semnificative. Unii cercetători propun cercetarea stimei de sine corporale. Însă mai relevantă este relaţia dintre modificările funcţionale şi riscul de depresie. În această relaţie intervine un alt simtom dramatic – durerea, o problemă majoră în cazuistica aceasta. Experienţa durerii este accentuată de factori psihologici emoţionali, cum ar fi anxietatea, acceptare scăzută a situației. Durerea, anxietatea şi depresia scad semnificativ satisfacţia vieţii. Au fost descoperite niveluri ridicate ale consumului de alcool şi de droguri mai ales la acei pacienţi care se confruntă cu durere după accidentare.

Depresia se poate accentua, astfel încâd apar gânduri şi tentative de suicid (mult mai frecvente decât în populaţia fără astfel de afecţiuni – cei cu istoric psihiatric, cu probleme emoţionale, sociale sunt mai vulnerabili). Rata sinuciderilor printre persoanele cu afecţiuni ale MS ar fi mai mare de 4-5 ori decât ratele sinuciderilor în funcţie de vârstă, sex, rasă pentru populaţia generală, favorizată factorii psihologici precum tulburările afective, tulburările psihiatrice.

La pacienţii paraplegici infecţiile urinare complică viaţa personală şi socială. Aceşti indivizi îşi petrec foarte mult timp în pat sau sunt internaţi în spital. Experienţele negative în plan social creează premisele retragerii, izolării. Atât pentru tetraplegici, cât şi pentru paraplegici, calitatea vieţii se prăbuşeşte dramatic (funcţia fizică şi independenţa, accesibilitate, stare de bine emoţională, stigmat, spontaneitate, relaţii şi funcţii sociale, ocupaţie, finanţe, starea de bine fizică).

Impactul asupra familiei este direct proporţional cu gravitatea tulburărilor emoţionale, de comportament ale pacientului, cu gradul dizabilităţii funcţionale şi al problemelor sociale, financiare. Stresul familiei este accentuat, comparabil cu nivelul stresului pacientului. La îngrijitori/însoţitori se înregistrează sentimente de frustrare, izolare socială, vină şi chiar resentimente. Îngrijirea în sine presupune un efort psihic şi fizic foarte consistent, aşa încât înregistrăm riscul ca însuşi însoţitorul să devină un pacient în viitor, o victimă colaterală.

Implicarea pacientului în muncă sau în activităţi academice post-accidentare ţine de factorii individuali şi cei legaţi de accidentare (vârsta la momentul rănirii, timpul de la accidentare, gradul de deteriorare, cea mai înaltă calificare educaţională obţinută pre-accidentare, ocupaţia pre-accident), factori circumstanţiali (mijloacele de transport, dificultăţile de acces, discriminarea percepută la locul de muncă, constrângere financiară de a munci şi nivelul perceput al abilităţilor).

În final, reamintim cititorului necesitatea de a se îngriji de sănătatea coloanei vertebrale. Ea este axul organismului, este un element vital al funcţionării noastre de zi cu zi. Nu trebuie să uităm că structurile neurale odată lezate nu îşi mai revin sau chiar leziunile rămân definitive. Deși unele dintre ele pot fi supuse proceselor de reparare, ameliorare, totuşi, „memoria organică” şi perturbarea „energiei vitale” a organismului vor avea afecte asupra satisfacţiei de viaţă, a nivelului calităţii vieţii şi  a ratei de supravieţuire.

Mesajul acestui articol este de protecţie şi prevenire a leziunilor vertebro-medulare traumatice şi de limitare pe cât posibil a celor degenerative, întrucât structurile neurale medulare, cât şi nervii rahidieni au o capacitate limitate de reabilitare. Cu toate măsurile terapeutice moderne, multe din asemenea leziuni rămân definitive. De altfel în limbajul popular se spune că „precauţia este mama înţelepciunii”.

Autor:

Prof. Dr. Msc A.V. Ciurea

Spitalul Sanador, Bucureşti

Publicat in:

ViataMedicala

22.03.2013