Mama mi-a pus numele Andreea. Trebuia sa fiu o fata cuminte, linistita, calma,intelegatoare, harnica si cu picioarele pe Pamant... ei bine,stiti cum se spune: socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ…niciodata. Sunt: incapatanata, zvapaiata,visatoare, optimista si ingrozitor de emotiva ( serios, imi este mila pana si de coala de hartie pe care o arunc la cos). Problema este ca toate aceste caracteristici pe care le constientizez acum, nu le observam inainte de…anul 2008, sau, cum imi mai place mie sa-l numesc: “cel mai bun an al vietii mele”.
Pe la sfarsitul lunii septembrie 2008, proaspat intrata in clasa a 10-a si in topul persoanelor “cam pana unde poti ajunge pentru o formatie rock” (dar asta este alta poveste…) am “prins” o mare raceala. Nimic neobisnuit (la prima vedere). Intr-o buna zi, lucrurile au luat-o complet razna iar simpla raceala a luat forma unor migrene teribile insotite de tulburari groaznice ale vederii + de o stare de lesin care ma termina atat fizic, dar mai ales psihic (imaginati-va un copil zvapaiat obligat de soarta sa stea lipit de pat…greu). Asa am ajuns, cu sau fara voia mea, la spitalul Bagdasar ( cladire care ma speria de moarte) pentru investigatii: tomografie, RMN si…cred ca dupa astea doua s-a prins lumea care era problema.
In octombrie (acelasi an), mai precis in perioada 17-30 am avut un loc frumos rezervat in spitalul cu pricina. Investigatiile aratasera ca posedam o tumora cerebrala occipitala dreapta – operabila. Atunci, Domnul Profesor Alexandru Vlad Ciurea impreuna cu Dr. Adrian Iliescu m-au “saltat” automat spre sala de operatie ( asta dupa cateva zile in care am avut si eu timp sa ma obisnuiesc cu spitalul si sa gasesc si iesirile in caz de incediu, pentru orice eventualitate). Adevarul e ca imi doream sa ma operez. Descoperisem ca aveam sa ma aflu in mainile celui mai bun Profesor de Neurochirurgie si celei mai bune echipe de medici + asistenti din tara ( sa nu mai pun la socoteala faptul ca Dr. Iliescu devenise doctorul visurilor mele, dar….shhhhh, la 15 ani viata era mai plina de floricele).
Revenind la lucruri serioase.
Am fost operata pe 22.10.2008, cu success (multumesc domnilor doctori). Mai mult decat atat, diagnosticul final a constat in: astrocitom pilocitic ( ceea ce am inteles eu ca era de bine) + cativa ani de tratament cu niste biete pastilute( ceea ce am inteles,numai eu, ca era de rau) + stat departe de excese ( in caz ca am omis sa trec in revista acest detaliu, sunt omul extremelor, asadar la partea cu excesele intotdeauna am stat prost. Asadar, cred ca e de inteles ca m-am chinuit tare mult pana am reusit sa gasesc un echilibru).
La sfarsitul “celui mai bun an al vietii mele”, am invatat sa nu mai caut iesirile in caz de incediu din spitale, adica am invatat sa nu mai fug de ceea ce nu inteleg si de ceea ce ma sperie. Mi-am dat seama ca nu am avut vreodata rabdarea sa le acord mai mult credit medicilor si sa ii apreciez pentru ceea ce sunt in realitate: Batman, Superman sau ce alt man mai exista. Iar, in opinia mea umila, dl.prof. A.V.Ciurea a semanat intotdeauna mai mult cu Batman – are multe “gadgeturi”, multa rabdare, multa intelepciune si multa iubire cu care salveaza vieti.
Cea mai importanta lectie? De atunci am devenit…eu. De atunci am invatat sa traiesc intr-o lume pe care mi-am construit-o mai frumos, mai elegant, mai simplu. Am invatat sa respir, sa iubesc, sa multumesc atator oameni care au fost atunci acolo si care astazi sunt tot aici, langa mine, langa sufletul meu.
Astazi? Astazi sunt mare, studenta si am parasit Bucurestiul pe timpul studiilor universitare. Continuui insa sa-mi fac investigatiile o data la 6 luni. Iar acum? Acum, la ultima vizita, Dl.Profesor mi-a mai strigat un singur lucru: “Nimic!”. Cicatricile de la operatie au disparut de pe ultimul RMN. Celelalte cicatrici insa, cele care nu se vad, cele din mintea si din sufletul oricarei fiinte care ajunge intr-o experienta asemanatoare? Nu. Acelea nu au disparut si credeti-ma, nu vreau sa dispara vreodata!
Un comentariu:
Buna ziua, numele meu este Alina si vreau sa vorbesc si eu despre perioada ingrozitoare pe care am trait-o cu fetita mea, Erika, acum 2 ani. Totul a inceput cand fetita de numai 2 anisori nu mai putea sa mearga deoarece se dezechilibra si seara avea varsaturi...am fost internata la Victor Gomoiu si in urma unui tomograf s-a constatat ca are o tumora de circa 6 cm...
Am fost trimisi de urgenta la Bagdazar unde am stat de vorba cu Dl.Profesor Ciurea si a si operat-o de urgenta. Operatia putea avea multe riscuri...dar multumim doctorilor si mai ales lui Dumnezeu ca nu s-a intamplat nimic, ba din potriva dupa cateva zile cea mica era asa de zambitoare si radia de fericire parca stia ca cea fost greu a trecut...Am dat peste niste oameni extraordinari care te intareau si care iti dadeau sanse maxime ca va fi bine...ma bucur ca am facut lucrul acesta in tara noastra si ca nu am ascultat alte persoane , sa merg in afara ...pentru ca si noi avem medici buni si cu suflet.
Dupa iesirea din spital la indrumarea Dl. Profesor am urmat citostaticele la Spitalul AL. Trestioreanu, unde face si in prezent, dar la un interval de 1 luna si jumatate, de intretinere. A fost greu, foarte greu pentru noi, dar Dumnezeu ne-a intarit, ne-a dat puterea de a merge mai departe si speram ca in continuare sa fie alaturi de noi, pentru ca este o boala grea(meduloblastom) si speram sa nu mai aveam deaface cu ea...Pe domnul Profesor nu il vom uita niciodata si ne rugam pentru dansul sa aiba putere incontinuare si sa salveze si alte vieti. Si cel mai important este ca noi continuam sa ne ducem la control cu fetita, pentru ca trebuie sa tinem acesta boala din frau....am vazut multe cazuri cand parintii nu si-au mai adus copii la controale dupa ce au fost scapati de probleme...nu neglijati ca sunt copii vostri... eu mi-as da si viata pentru copilul meu numai sa-i fie bine.
Multa sanatate tuturor si aveti incredere in medicii nostri ca avem si noi cu cine ne mandri!
Cu stima si respect,
Alina Dutu
Trimiteți un comentariu