Medicina cu pistolul la tâmplă („Sindromul Katyn”)

În practica medicală a apărut o nouă entitate patologică, care s-a impus prin condiţiile în care se desfăşoară activităţile din unităţile spitaliceşti – sindromul Katyn.

În medicină (şi în special în domeniul chirurgical) suntem, tot mai mult, obligaţi să lucrăm (evaluăm, tratăm, operăm) sub presiune, cu familia la uşa salonului, cabinetului (sau blocului operator, ori chiar la intrarea din incinta blocului operator). De multe ori holurile spitalelor, clinicii sunt blocate de familii sau apropiaţi ai pacienţilor, care întreabă din mers personalul medico-sanitar, cer amănunte despre pacient, iar la vizită aceştia stau proptiţi de tocul uşii salonului aşteptând noutăţi. Serviciile de pază sunt depăşite şi de aici până la a lucra sub presiune crescândă e doar un pas.

Personalul medical a ajuns să îşi desfăşoare activitatea în prezenţa aparţinătorilor - la vizite, contravizite, când se iau decizii medicale - luarea unei decizii terapeutice este ascultată şi de cei de faţă, „auditoriul”, care comentează, compară, filmează, fotografiază cu telefonul mobil, opinează asistând la un fel de „medicină spectacol”. Ni se reproşează continuu că la vizită scoatem aparţinătorii din secţie! Pacienţii şi aparţinătorii nu mai înţeleg faptul că amănuntele medicale sunt confidenţiale şi trebuie comunicare strict „per caz”. A lăsa pe alţii să audă ceea ce vorbesc medicii despre un caz la vizită este un gen de malpraxis (MP) datorită informaţiilor parţiale primite. La alt gen de „nonmedicină” derivă din solicitarea pacientului sau familiei sale de a-şi procura materiale şi preparete necesare tratamentului, pentru că unitatea nu le are din lipsa mijloacelor financiare, materiale. Este un fel de medicină (chirurgie) „de război”, în care medicul are „pistolul la tâmplă” şi i se cere să lucreze şi opereze în condiţii improprii, fără toate facilităţile necesare şi continuu sub presiune.

Considerăm că această stare de a face medicină nu poate continua! Practicile ofensive care apar din toate direcţiile (mai ales mediatică) ne creează sentimentul că realizăm acte chirurgicale cu „pistolul la tâmplă”. Această manieră de lucru nu poate conduce la progresul medical, corpul medical nu îşi va mai putea exercita activitatea la nivelul capacităţilor şi întregii palete de cunoştinţe pe care le posedă! Asemenea situaţii care se accentuază pe plan naţional nu există în lumea civilizată!

Deşi condiţiile de activitate au devenit tot mai constrictive, un puternic curent de opinie negativă la adresa corpului medical a escaladat în ultimii ani, conducând la prejudicierea prestigiului medical. Efectele sunt multimple, între care notăm:

- înlocuirea încrederii cu neîncrederea pacienţilor şi aparţinătorilor în personalul medical (oamenii sunt mult mai înclinaţi să asculte şi să creadă poveştile despre erori medicale, decât pe cele despre reuşite medicale reale),

- înlocuirea respectului cu atitudinea ofensivă (înainte pacientul era respectuos, acum a devenit incisiv, agresiv intră peste tine în cabinet, la vizită stă lipit de uşa salonului ca să asculte ceea ce se discută),

- înlocuirea atitudinii de aprobare a tratamentului cu cea de analiză şi comentare a acestuia (pacientul îşi exprimă opinia, pentru că el a citit ceva despre boală), înlocuirea imaginii sociale a corpului medical (din statutul de „salvator” la statutul de „potenţial rău-făcător”),

- înlocuirea deciziei de a se trata în ţară cu cea de a se trata în străinătate (mulţi solicită aprobări pentru a fi operaţi în Europa, alţii sunt dispuşi să plătească servicii costisitoare în alte ţări şi indiferent dacă rezultatul este acelaşi ca în România ei consideră că intervenţia a fost mult mai valoroasă şi a meritat banii sau „încercarea”) ş.a.m.d.

Dacă un pacient decedează atitudinile diferă: în România este deces/omor prin culpă medicală, deci este incriminat medicul, care „nu şi-a făcut datoria”, în străinătate este „lipsă de şansă”, deci este incriminat destinul, iar „medicul curant şi-a făcut datoria pe deplin”.

Iată un caz (internat în Clinica 1 Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar-Arseni) ce relevă o atitudine ofensivă a familiei pacientului: sugar (6 zile), cu hematom subdural acut, fără cauză traumatică decelabilă, bombarea fontanelei anterioare, sindrom convulsiv, cu degradare neurologică, necesitând intervenţie de evacuare rapidă a hematomului (vezi foto).






Fig. 1.
a) Hematom subdural (emisfer stâng, preoperator),
b) CT aspect postoperator (la 4 luni).


După operaţie cazul a evoluat favorabil rămânând în atenţia Institutului Hematologic pentru o posibilă tulburare de coagulare (mama era în tratament cu Aspenter). Întregul act medical şi intervenţia s-au desfăşurat sub presiunea exagerată a familiei, ca şi cum tulburarea de coagulare a copilului apăruse din vina medicilor. Deşi s-a lucrat cu „pistolul la tâmplă” personalul medico-sanitar s-a implicat cu profesionalism. Cazul a fost preluat de clinica de pediatrie de la Spitalul „Marie S. Curie”. Evoluţia ulterioară a fost favorabilă.

Pentru a evita apariţia presiunilor exercitate asupra profesioniştilor sănătăţii şi, de asemenea, pentru a evita riscul acuzelor de MP, enumerăm 10 modalităţi acţionale:

1. actualizarea şi relansarea cu fermitate a regulamentului de ordine interioară a unităţii medicale;

2. realizarea unui consimţământ informat, aşa încât percepţia bolii şi a efortului medical să fie realistă din partea pacientului şi familiei sale;

3. informarea directă, confidenţială, per caz;

4. ascultarea pacientului şi informarea lui intensivă, aşa încât acesta să nu fie victima „folclorului medical” (pacientul asultă opiniile din salon, de pe culoarele clinicii şi îşi modiciă aprecierea de la un moment la altul în funcţie de factori aleatori, cu impact în consolidarea unei atitudini constructive;

5. informarea pacientului şi/sau familiei după intervenţie (el are nevoie să ştie ce va urma, ce aşteptări să aibă, cui să se adreseze pentru alte servicii de suport, dacă sunt necesare; simpla externare şi expresia „v-am tratat,... intervenţia a reuşit... puteţi pleca liniştit” nu sunt suficiente pentru ca pacientul să obţină starea cea mai bună posibilă pentru condiţia sa de sănătate şi aprecierea cea mai favorabilă pentru medicul care a intervenit).

6. asumarea responsabilităţii, construirea unei viziuni sinergice a echipei medicale cu îndrumarea directă a şefului de secţie/ clinică şi dispariţia fenomenului de vid de responsabilitate, care este exteriorizat prin atitudini de genul: „nu ştiu”, „nu am văzut cazul”, „nu am fost informat”, „nu era treaba mea...”;

7. promovarea consulturilor interdisciplinare şi eradicarea practicilor de evaluare clinică din perspective înguste, unilaterale sau superficiale (de multe ori aceste consulturi sunt realizate de mai mulţi medici rezidenţi, ...deci fără responsabilitate în specialitate!);

8. managementul imaginii: prezentarea unor cazuri pe internet, pentru ca pacienţii să aibă repere comparative cu validitate ştiinţifică, nu din surse neavizate;

9. atitudinea promptă a Colegiului Medicilor în situaţiile de incriminări sau de acuze medicale;

10. susţinerea unei abordări mediatice corecte, cu respectarea unor principii etice: responsabilii din mass-media să consulte opiniile avizate şi să nu lanseze pe piaţă analize diletanţe sau cu o evidentă tendinţă rău-voitoare la adresa tagmei medicale.

La aceastea se pot adăuga şi măsuri de fond precum: un bun management al finanţelor sistemului de sănătate (cheltuieli pe preparate, materiale, aparatură în mod real necesare, distribuţia finanţelor, service/mentenanţă pentru aparatura de înaltă performanţă, etc.), comunicarea mai amplă între unităţi, apariţia unor facilităţi/servicii adiacente (mai ales în terapie intensivă, în plus pot fi luate în considerare alte tipuri de consulturi şi intervenţii de reabilitare), facilitatea transportului cazurilor între centre, etc.

Aplicarea unor măsuri se impune prioritar, altfel în România se ajunge la desfăşurarea actului medical sub presiune, „Sindromul Katyin” devine tot mai frecvent, ceea ce are consecinţe nefavorabile atât pentru corpul medical, cât şi pentru pacienţi. Corpul medical nu poate lucra sub presiune, fără facilităţile obligatorii 24 din 24 de ore. Pacientul va suferi în mod semnificativ datorită unui alt sindrom al activităţii medicale – „sindromul de noncombat” – adică personalul sănătăţii se va implica la minimum necesar, cu angajament redus, va munci strict la cerere (ca un funcţionar public), încercând a rezista presiunilor, fără a viza atingerea unui nivel de performanţă profesională... În final vom asista tot mai mult la situaţiile în care cel mai bun tratament recomandat va fi: avionul spre Viena...!!!


Autor:
Prof. Dr. Msc A.V. Ciurea
Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar-Arseni
Clinica 1 Neurochirurgie

Publicat in:
Viata medicala
Nr. 8, anul XXIII, 25 februarie 2011